Jump to Navigation

Trabajo paga para que los inmigrantes dejen España

El ministro de Trabajo lo decía alto y claro: el país ya no puede ofrecer a los extranjeros "las oportunidades que quieren buscar". Celestino Corbacho invitaba así a los trabajadores foráneos a "tachar de su agenda inmediata" a España como un posible destino. Pero esta sutil invitación no viene sola.

El Gobierno ha decidido, a la vez, abrir la puerta de salida a los que ya están en la arena nacional para que regresen sus lugares de origen. Para ellos, el Ejecutivo reserva ayudas económicas de hasta 2.600 euros por familia, más el pago del billete para viajar.

 

Bajo este programa subyacen dos hechos que no conviene pasar por alto. Por un lado, que el 30% de la población extranjera (más de 600.000 personas) sobrevive sin rentas del trabajo, mientras que para cerca de 300.000 la caducidad de su seguro de paro es cuestión de semanas, si no días. La falta de ingresos es sólo el preámbulo del estallido de una crisis social de calado que los analistas vienen alertando de lejos.

 

Ante este escenario, Trabajo ha decidido ponerse manos a la obra, y dar una vuelta de tuerca a los programas de retorno voluntario dirigidos a extranjeros. En 2008, la Dirección General de Integración de Inmigrantes, que depende del Ministerio de Corbacho, asumió el papel de convocar subvenciones con este fin que, este año, entrañan novedades.

 

El programa de 2010 se dirige tanto a personas extranjeras “especialmente vulnerables” (en situación de carencia; menores, mujeres embarazadas, etc), como a extracomunitarios que estén pendientes de una solicitud de asilo o que “se encuentren en situación irregular”.

 

Ambos colectivos se beneficiarán del que se podría llamar un cheque inmigrante a medida: el pago del billete a su país natal y el de su familia hasta el segundo grado de consanguinidad; un dinero de “bolsillo” para el viaje dotado con 50 euros (una persona) ó 400 (si va toda la familia); una “ayuda económica extra” para instalarse en el nuevo país que, en función del número de personas que retornan, oscila entre los 400 y los 1.600 euros. Y, por último, el Estado se compromete a correr con los gastos del transporte de los afectados hasta su localidad o pueblo de origen (las ayudas en este capítulo oscilan entre los 100 y los 600 euros).

 

Para gestionar estas migraciones, el Estado ha sacado a concurso una subvención de tres millones de euros dirigida a “entidades u organizaciones no gubernamentales” especializadas en la materia. Cabe recordar que estas ayudas son complementarias al programa que el Gobierno aprobó en 2009 para que los extranjeros que estén cobrando el paro puedan capitalizar sus prestaciones y emprender un negocio. Tras un año en vigor, el Ejecutivo aseguró en noviembre haber recibido 8.700 solicitudes de parados para abandonar España a los que se sumarían 1.500 familiares.

 

Guía para entender el fenómeno migratorio en España

Al ministro de Trabajo nunca le ha temblado la voz a la hora de defender que el fenómeno de la inmigración debe estar bien “regulado y ordenado”. Un principio de actuación que sorprende si se tiene en cuenta que su predecesor, Jesús Caldera, capitaneó la regularización masiva de medio millón de ciudadanos extranjeros. Ahora, la dureza de la recesión urge a Corbacho a seguir caminando en esa dirección.

 

- ¿Cuántos inmigrantes hay en España?

Representan al 12,8% de la población, esto es, 5,6 millones de personas. La mayoría, 4,5 millones, está en edad de trabajar, aunque los mayores de 65 ya forman un nutrido grupo de cerca de 300.000 personas.

 

- ¿Cómo les afecta la crisis?

Están mayoritariamente ligados al sector servicios y la construcción. La extenuación de estos dos tradicionales nichos de empleo ha empujado su tasa de paro hasta el 29,7%, frente a la del 16,8% de los nacionales. La eventualidad de los empleos que ocupan ha hecho que a día de por primera vez en la historia sean más los parados subsidiados por el Estado (237.000) que los que perciben una prestación contributiva (230.000).

 

- ¿Qué ha hecho el Ejecutivo para aliviar esta situación?

El tablero de juego es complicado. El Gobierno intenta ahora disuadir la entrada de nuevos flujos migratorios, porque a su juicio la prioridad es dar empleo a los millones de personas que están en el Inem. A la par, y como un remedio para enjuagar las cifras de paro Corbacho lanzó el año pasado un plan de retorno voluntario dirigido a inmigrantes desempleados. La idea es que estas personas puedan cobrar su prestación de desempleo, siempre que acrediten que iniciarán un negocio en su país de origen. Pero el programa ha tenido escaso éxito: Aunque más de 300.000 cumplían con el perfil para acogerse a esta vía de salida del país, menos del 1% lo ha hecho.

 

- ¿Y qué hay de los irregulares?

Se calcula que en España hay alrededor de un millón de personas en esta situación. Muchos sobreviven en la economía sumergida, un submundo económico que mueve el 20%, según señaló el propio Corbacho, una apreciación que enojó a la vicepresidenta Salgado. Precisamente a esta población va dirigido el cheque inmigrante de hasta 2.600 euros que el Gobierno ha publicado con sordina en el Boletín Oficial del Estado (BOE) del pasado quince de marzo.

[ Fuente/Sursa: expansion.com ]

 

 

Comentarii

Michel ROCARD | Dezbateri politice

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/reunificarea-germaniei-i-noua-europa

 

Am început să scriu acest articol la scurtă vreme după o remarcabilă aniversare. Pe 3 octombrie 1989 a fost implementată efectiv o decizie uluitoare, luată cu numai o lună în urmă. Pe 23 august, Volkskammer – legislativul est-german – a votat aderarea unilaterală a landurilor est-germane la Constituţia Germaniei de Vest. Articolul 23 al legii fundamentale vest-germane permitea asta, dar nici guvernul Germaniei de Vest şi nici Parlamentul ei nu au fost consultate! 

După aceea, termenii reunificării au fost definiţi într-un tratat semnat la Berlin pe 31 august 1990 şi ratificat de ambele parlamente, est- şi vest-german, pe 20 septembrie. Tratatul de pace dintre cele două state germane şi cei patru aliaţi învingători a fost semnat la Moscova în aceeaşi zi, iar reunificarea a fost proclamată oficial pe 3 octombrie. Aceste evenimente, înfăptuite de trei actori, au scuturat lumea din temelii – şi au schimbat-o pentru totdeauna. Primul actor a fost Mihail Gorbaciov, care a aprobat deschiderea graniţei dintre Austria şi Ungaria – fapt care a declanşat lanţul de evenimente care au condus la unificare. Şi tot Gorbaciov a anunţat că forţele armate sovietice nu vor interveni în sprijinul regimurilor comuniste şubrezite, împotriva voinţei popoarelor lor – o declaraţie care viza direct Germania de Est. 

Al doilea personaj-cheie a fost cancelarul vest-german Helmut Kohl, care a dat năvală prin breşa creată, ignorînd precauţiile aliaţilor, în vreme ce al treilea actor, poporul est-german, a năvălit în stradă, fără să ţină seama de riscuri, şi a demonstrat, forţînd reunificarea. 

 

Aceste evenimente au avut un impact profund asupra relaţiilor dintre Germania şi aliaţii săi. SUA, Marea Britanie şi Franţa păreau să creadă că totul s-a petrecut prea repede, că securitatea internaţională ar fi fost periclitată dacă noua Germanie nu şi-ar fi confirmat statutul de membru NATO (ceea ce Germania a şi făcut, în cele din urmă). Pentru cîteva luni, au existat însă temeri că Rusia ar putea solicita retragerea Germaniei din A-lianţă, ca o condiţie pentru acordul de reunificare. În vreme ce SUA îşi masca îndoielile, Marea Britanie şi Franţa erau mai tensionate. Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher s-a rezumat la declaraţii publice îngrijorate; dar preşedintele francez François Mitterrand a considerat necesar să improvizeze o vizită în Berlinul de Est, contrar opiniei ministrului său de Externe, şi în pofida entuziasmului de proporţii al poporului francez faţă de reunificarea Germaniei. Mitterrand a sperat să încetinească procesul şi să lege negocierile de nişte garanţii internaţionale. Încercarea sa a fost un fiasco de care Berlinul îşi mai aminteşte şi astăzi. 

Motivul „misiunii“ lui Mitterrand era să stabilească ce fel de precauţii ar putea fi sau ar trebui să fie luate împotriva potenţialelor derapaje ale acestui popor puternic, dar imprevizibil. Răspunsul era, în fond, consemnat în Tratatul de la Maastricht, care a extins competenţele Uniunii Europene în materie de politică externă şi de probleme juridice, conferindu-le, în parte, un statut suprastatal. 

Cu toate acestea, Marea Britanie şi Danemarca au insistat ca aceste noi competenţe să fie exercitate numai la nivel de guverne, între state, şi, ca atare, numai prin consens – iar nu de către Comisia Europeană. Franţa s-a abţinut, astfel încît Marea Britanie şi Danemarca au cîştigat din oficiu. În materie de politică externă, Europa va acţiona ca uniune numai în caz de unanimitate. Europa politică s-a născut moartă în chiar momentul de maxim potenţial. 

Aceasta a fost o dezamăgire majoră pentru Germania, mai ales pentru că nu se mai putea bizui pe Franţa, principalul său aliat european. Iar în Germania, eşecul de a întemeia o Europă federală integrată politic a deconcertat forţele politice pro-integrare şi a subminat autoritatea morală a generaţiei belice. Noua Germanie şi generaţia ei postbelică şi-au dorit atunci să recupereze o identitate germană reunificată, chiar dacă solitară, care să aibă influenţă în Europa şi în întreaga lume. Ca atare, Germania reunită a revenit, în mod firesc, la vechea ei sferă de influenţă – Europa de Est. 

Dar o astfel de evoluţie nu era pe placul liderilor germani. În septembrie 1994, doi parlamentari ai majoritarei CDU (Uniunea Creştin-Democrată) au publicat o declaraţie politică despre noua Europă, în care puneau sub semnul întrebării viitorul ei şi, în special, perspectiva federalismului. Publicarea ei a fost întîmpinată de o linişte apăsătoare, care a lăsat establishment-ul pro-european al Germaniei însingurat şi demoralizat. 

Timpul a trecut, generaţiile s-au schimbat. În Germania de astăzi, datorită faptului că nici o persoană cu putere de decizie din lumea afacerilor, a finanţelor sau din guvern nu are experienţa războiului, proiectul european nu mai este văzut ca o premisă a viitorului colectiv al Europei. Pentru aceşti noi lideri, Europa este doar un sistem comercial. 

Impactul perspectivei europene pierdute a devenit evident în toamna lui 2008, cînd, în urma crizei ipotecare şi a falimentului companiei Lehman Brothers, primul impuls al cancelarului Angela Merkel a fost unul naţionalist şi întru totul antieuropean. Nu vor exista un plan european comun pentru redresarea din criză şi nici solicitări de fonduri publice. Germania îşi va proteja deponenţii bancari singură, prin mijloace private. Abia gravitatea extremă a situaţiei a readus Germania pe tărîm european, cu prilejul întîlnirii G-20 care a urmat. 

La douăzeci de ani după reunificare, Germania a devenit una dintre marile democraţii ale lumii. Mulţi îşi doresc ca ea să fie mai europeană şi în ceea ce priveşte perspectivele şi comportamentul. Dar nu Germania e principalul responsabil pentru năruirea visului unei Europe politice.   

Michel Rocard, fost lider al Partidului Socialist francez, a fost prim-ministru al Franţei în vremea reunificării Germaniei.

Copyright: Project Syndicate, 2010  www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Neagu Djuvara: „E ceva în creierul nostru care ne face ostili organizării“ Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 13 Oct 2010 | Mihai Radu

 

Reporter: Sînteţi de 94 de ani pe acest Pămînt. Ne puteţi spune ce este viaţa?

Neagu Djuvara: Hm! Aveam nişte viziuni, încă de copil, cum va fi viaţa. Spre exemplu, o vedeam ca pe un fir care pleacă de undeva din partea mea stîngă, de jos, şi care trece prin spatele meu şi se înalţă spre cer pe lîngă umărul drept. Ce pot să spun despre viaţă este că multă-multă vreme nu ai nici un fel de frică de moarte.

 

Rep.: Dar acum vă e frică de moarte? 

N.D.: Chiar şi la bătrîneţe omul nu are conştiinţa clară a faptului că mîine nu va mai fi.

Ciudat lucru. Nu-ţi dai sea­ma că tu, cu tot ce însemni, cu tot ce ai acumulat într-o viaţă, dispari pentru totdeauna. Şi, ca să-ţi dau un răspuns, aş zice că viaţa e un mic univers care, indiferent de inteligenţa şi aventura personală, dispare odată cu individul.

 

Rep.: Păi, nu e nimic dincolo?

N.D.: Eh, da, asta e o mare problemă! Cred că mai degrabă ai nevoie să crezi că există ceva ca să nu fii disperat de nedreptăţile care se întîmplă aici şi de ce nu ai putut tu însuţi să înfăptuieşti. Ca să imaginezi ce este sufletul dincolo, fără trup, e o imposibilitate. În fond, credinţa în ceva de dincolo nu este ceva trăit, pentru că e imposibil, ci e ceva pur intelectual, cerebral.  

Rep.: Nu v-aţi plictisit de cît aţi trăit? Nu v-aţi plictisit de viaţă?

N.D.: Nu m-am plictisit niciodată. Dimpotrivă, sînt nerăbdător să mai fac încă două-trei lucruri şi mi-e teamă că nu apuc să le termin.

 

Rep.: Care ar fi acelea?

N.D.: Păi, mai am vreo două cărţi de scris, negreşit, şi pe urmă, cînd nu o să mai am puterea cerebrală de a scrie, aş vrea să găsesc un vas cu pînze care să binevoiască să ia pe un om foarte bătrîn ca să facă ocolul lumii. Mor de poftă să fiu la proră, să mă bată vîntul mării. Aş vrea să trăiesc această îmbătare. E foarte curios, pentru că nu am nici un strămoş marinar, ba îmi mai e şi frică de apă. Eu am învăţat să înot foarte tîrziu, pe la 40 de ani. Corăbiile, vasele sînt pentru mine una dintre cele mai îndrăzneţe aventuri umane.

 

 

Rep.: V-a tăiat Boc pensia?

N.D.: Nu am apucat să văd. Pensia mea e oricum mizerabilă. O pensie de veteran de război. Îmi foloseşte, în general, să plătesc telefonul şi electricitatea.

 

Rep.: Şi din ce trăiţi?

N.D.: Eu trăiesc acum din cele 50 de hectare care, în sfîrşit, după multă bătaie de cap, mi s-au restituit şi pe care le-am arendat. Însă nu aş putea trăi doar cu aceşti bani. Esenţialul veniturilor mele este din cărţi. Mi-a pus Dumnezeu mîna în cap, m-a luat de părul pe care nu-l mai am şi multe dintre cărţile mele sînt best-seller. Cu toate că editorii te plătesc mizerabil şi cu foarte mare întîrziere. Şi mai am norocul domnului Erbiceanu, care mă ţine aici, unde locuiesc, pe o chirie mult sub preţul pieţei.

 

Rep.: Cum e românul? E elevul ăla din ultima bancă, cel care nu a reuşit în viaţă?

N.D.: Da, azi mulţi români se întreabă. El nu e nici buricul pămîntului, nici ăla care nu are, nu e bun de nimic. Cred că lucrurile sînt undeva la mijloc de drum. Ba chiar întrebarea asta, pe care tot o punem, spune ceva despre psihologia noastră. Un soi de angoasă… Noi am intrat în concertul european abia la mijlo­cul veacului al XIX-lea, ceea ce este foarte tîrziu. În afară de nişte personalităţi superbe, ca Mircea cel Bătrîn sau Ştefan cel Mare, chiar Vlad Ţepeş, prin pitorescul său, noi nu am participat la marea istorie.

 

Rep.: Dar nu e istoria o competiţie?

N.D.: Este, e o competiţie. Noi am fost mai sedentari. Nu am cotropit, nu ne-am dus peste alţii. Spre deosebire de germanici, care sînt războinici. Lucru clar, avem acest complex de inferioritate, pentru că nu am intrat cu adevărat în istoria Europei decît foarte tîrziu. Peste tot, şi în Vest, şi în Răsărit, întemeietorii au fost neamurile năvălitoare, iar nu băştinaşii. Întemeietorul românaşilor mei a fost un cuman. Am scris asta în Negru Vodă Thocomerius şi mulţi nu au vrut să accepte.

 

Rep.: Dar dacă tot ne-a rămas timp, necucerindu-i pe alţii, nu am fi putut să facem ceva mai multe în ţara asta?

N.D.: S-a spus că românul e poet. O fi, dar e niţel cam... preferă visul în favoarea realităţii. Sîntem foarte puţin realizatori, ca să zic aşa. Şi mai e ceva: sîntem foarte dezorganizaţi. Aproape că se caută dezordinea. E o anecdotă pe care mi-a povestit-o bunicul meu acum 80 de ani. În vremurile astea se spune că ar fi fost vorba despre mareşalul Mackensen. Guvernul de la Bucureşti, în primul război mondial, cînd a trebuit să se mute la Iaşi, dă tuturor prefecturilor ordin să nu se facă rezistenţă în cîmpie, pentru că nu are nici un rost. Un primar dintr-o comună îl primeşte pe un ofiţer neamţ, pune masa în curte, o raţă pe varză, o ciulama cu mămăligă, vin, mă rog, de toate. După masă, ofiţerul neamţ vrea la umblătoare. Prin intermediul tălmaciului, primarul îi spune că poate să-şi facă nevoile în spatele casei, în porumb. După 30 de secunde se întoarce neamţul cu pantalonii în vine, cu cîţiva cîini după el, strigînd: „Keine Organisation! Keine Organisation!“. Atîta germană a înţeles şi primarul nostru şi a spus: „Domnule ofiţer, păi dacă aveam noi «organisation», nu veneaţi dumneavoastră să vă căcaţi aici, veneam noi să ne căcăm la Berlin“.

Nici acum, noi nu avem organizare. E ceva în creierul nostru care ne face ostili organizării. În prezent, cît de cît mai sîntem împinşi de la spate de Uniunea Europeană, dar cînd putem să dăm cu piciorul o facem cu voluptate.

 

Rep.: Ce calităţi are românul?

N.D.: Românul era blînd, dar comunismul l-a făcut sălbatic. E unul dintre lucrurile pe care le-am constatat cu stupefacţie cînd m-am întors în ţară. Românul era, în general, prea blînd, prea plecat, prea cumsecade, ceea ce nu-l împiedica să fie un bun ostaş, fiindcă era ascultător. A devenit un sălbatic. Dovadă copiii ăştia care se omoară cu cuţitul la liceu. Pe vremea mea nici bătăi de-astea cu pumnul în gură nu prea erau. M-au speriat franţujii cînd am mers acolo. Ce fioroşi erau. La fel chestia cu emigrarea. Sîntem poporul care a dat cei mai puţini emigranţi americani din Europa. Acum însă, fiecare nu ştie ce să facă să plece din ţară. Aşadar, românul fuge din ţara lui, ceea ce nu făcea înainte, şi e violent, ceea ce nu era înainte.

 

Rep.: Cum e viitorul României?

N.D.: Nu-l văd bine deocamdată. Dar cred că s-ar putea ameliora după un minimum de două generaţii. Asta cam e o lege universală. În două generaţii oamenii mai uită, tinerii merg prin alte părţi şi văd cum e viaţa pe acolo... Dar să nu uităm că noi sîntem legaţi de Europa care şi ea se duce de rîpă.

 

Rep.: Am intrat în Europa la spartul tîrgului?

N.D.: Exact. Vom îndura şi vom suferi cu Europa acest început de Ev Mediu pe care eu îl văd ca absolut cert. Sîntem încă, împreună cu americanii, cei mai avansaţi, dar nu mai facem copii şi trecem printr-o criză inexplicabilă. Azi tinerii europeni protestează, dar fără să vină cu ceva nou în loc. Dau foc la maşini, însă nu au nici o idee. E un fenomen de distrugere. Iar toate astea, pentru mine, sînt simptome. Ca şi schimbările din artă de la începutul secolului XX. Nu are legătură nici cu primul război mondial, nici cu al doilea război mondial, ci e o schimbare de civilizaţie. Între 1905 şi 1913 au avut loc schimbări brutale, ca să zic aşa, cum este cea pe care o face Brâncuşi în sculptură. Schimbările radicale din muzică, prin Şcoala de la Viena, care vine cu un soi nou de muzică, altceva decît fusese de la Monteverdi şi Palestrina. Acelaşi lucru în literatură cu Kafka, cu Eugen Ionescu, cu Beckett.

 

Rep.: Azi sînt clasici ai aceleiaşi civilizaţii...

N.D.: Absurdul, ca să zic aşa, nu era o preocupare a civilizaţiei occidentale. Este semnul decadenţei. De la 1905 am arătat că se schimbă o civilizaţie.

 

Rep.: O punem de una nouă?

N.D.: Da, asta arată dezordinea de azi a Europei. Sîntem pe panta săpunită în jos.

 

Rep.: Există un orizont previzibil al reînnoirii?

N.D.: O să-l copiez aici pe Arnold Toynbee, care spune că această cădere are, totuşi, nişte valuri. Adică un fel de renaştere momentană. Exemplu bun este împăratul Traian la romani, după care urmează din nou căderea. Aşa că s-ar mai putea ca pentru o sută sau două sute de ani să existe o iluzorie renaştere. Dar cred că va urma moartea civilizaţiei occidentale, odată cu moartea omului alb în Europa.

 

Rep.: În Franţa s-a anunţat creşterea vîrstei de pensionare şi a doua zi au ieşit în stradă şase milioane de oameni. În România s-au tăiat pensii, salarii, şi abia dacă au ieşit cîteva mii. Om fi noi sălbatici, dar nu faţă de putere... 

N.D.: Francezii, vreau să-ţi spun, sînt neguvernabili. 

 

Rep.: …iar noi nu avem pe cineva care să ne guverneze.

N.D.: Slavă Domnului, am trăit în Franţa jumătate de viaţă. Dar să ştiţi că nu-i iubesc. Unul dintre cusururile lor este că au o încăpăţînare atît de mare în­cît nici o reformă nu poate fi făcută. De cincizeci de ani se încearcă reforma În­văţămîntului. La fel e la ei şi cu sindicatele.

 

Rep.: La noi înseamnă că vor prinde reformele lui Boc, oricare ar fi ele…

N.D.: Să fiu sincer, nu ştiu exact în ce constau reformele Guvernului. Nu ştiu dacă s-ar putea face mai bine sau mai rău. Dar, în toată Europa, nu se mai poate continua orbeşte, cum se face de la sfîrşitul războiului, şi să se cîştige mai bine de la an la an. Ideea e că trebuie strîns chimirul. Clasa noastră politică fiind coruptă, chiar şi unele măsuri înţelepte sînt respinse de populaţie. Totuşi, în momentul de faţă, sînt de partea Guvernului.

 

Rep.: Sînteţi liberal. Vă mai identificaţi cu PNL-ul de azi?

N.D.: Avem o relaţie foarte proastă. Crin Antonescu m-a luat cum se ia un vas cu flori, m-a pus în geam, dar cînd a văzut că nu e numărul doi, nu m-a mai întrebat nimic. Pentru că i-aş fi spus să nu meargă în ruptul capului cu Geoană.   

 

Rep.: Pleacă ăştia, cine vine?

N.D.: Deocamdată nu e nimeni. Oricine ar veni trebuie să ia aceleaşi măsuri. Pe moment nu văd rostul unei noi crize politice. Mă supără foarte tare cînd îl văd pe Crin Antonescu că îi cîntă în strună lui Titulescu ăsta mic.



Main menu 2

Dr. Radut Consulting