Romania din Spania

             Joi, 10 decembrie 2009 Sursa: Cotidianul Autor: Petru Romosan

" Trece o noapte, trece înc-o zi, Lupta se ascute între clase, Iar chiaburii se arată-a fi, Elemente tot mai duşmănoase."

Infamia de mai sus a fost scrisă de A.E. Baconsky, tatăl actualului ambasador român la Paris, „teologul“ Theodor Baconsky. Bunicul meu, căruia îi port numele, primar ţărănist, a fost deportat, în calitatea lui de chiabur, pe Câmpia Aradului, de unde s-a întors doar ca să moară pe pământul său - refuzând să mai vorbească, deşi nu muţise între timp. S-au dus deja 20 de ani de libertate prost folosită. Foştii potentaţi din partid, servicii secrete, industrie, agricultură, cultură etc. au avut mulţi copii. Care au beneficiat de cele mai bune şcoli, de acces la resurse rare şi care astăzi sunt oameni maturi, mulţi chiar se pregătesc să iasă la pensie.

Mă grăbesc să spun: copiii nu pot fi judecaţi pentru ce au făcut părinţii lor. Şi totuşi, ei sunt una dintre principalele explicaţii ale catastrofalei tranziţii româneşti. Cei mai neaşezaţi, cei mai nefericiţi de propria ascendenţă, pentru că nu vor reuşi niciodată s-o „rezolve“, sunt chiar aceşti urmaşi capitalişti ai vechiului regim comunist.

Tismăneanu, Patapievici şi Irinel Columbeanu, trei exemplare publice supraexpuse, nu vor cu adevărat condamnarea comunismului - lucru, de altfel, absurd şi irealizabil -, ci doar condamnarea propriilor genitori, de care ei nu mai vor să fie legaţi în nici un fel, căci nu sunt „vinovaţi“ de o asemenea relaţie. Şi sigur că nu sunt vinovaţi, dar până la un punct: acela în care ne obligă şi pe noi, ceilalţi, să ne condamnăm părinţii şi bunicii, mulţi dintre ei trecuţi prin puşcăriile, gulagurile şi „serviciile de personal“ administrate de părinţii lor. La sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80, împreună cu prieteni intelectuali, scriitori - zisa generaţie ’80 -, încercam să punem piedici, să „băgăm strâmbe“, să fabricăm „şopârle“ împotriva sistemului totalitar. Vladimir Tismăneanu era propagandist comunist, şi încă unul foarte harnic, la fel de grafoman ca şi azi. Patapievici avea, se spune, un job convenabil, despre care nu scoate nici o vorbă azi. În cazul lui Irinel Columbeanu şi al altora ca el, se ştie încă puţin despre cum îşi duceau viaţa lor de beizadele - o excepţie onorabilă face Serghei Mizil, care povesteşte fără complexe episoade din acele vremuri, cu tinerii lor.

După 1989, România avea două soluţii radicale de situare cinstită faţă de vechiul regim totalitar: o lustraţie severă, după modelul german, şi o reconciliere naţională (care n-ar fi presupus, bineînţeles, şi iertarea crimelor sau legalizarea hoţiilor, dar ar fi raţionalizat dezbaterile despre trecut). Nu s-au realizat nici una, nici alta. Cui i-a folosit întreţinerea dihoniei, a confuziei, a hărmălaiei? Foştilor şi copiilor lor? Şi ce rol au jucat, de fapt, „zbârnâitorile“ presupusei societăţi civile gen Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Monica Macovei, Stelian Tănase, ei înşişi cu rădăcini în recenta lume roşie (chiar şi socri, când nu mame, taţi, unchi).

Să revenim. Mizeria publică revărsată de unii ca Vladimir Tismăneanu şi de alţii ca Irinel Columbeanu în viaţa românilor a fost şi este de o violenţă ieşită din comun. Voi rezista tentaţiei de a face liste lungi cu nenumăraţii fii, nepoţi, fraţi, cumnaţi şi cumnate. Cei mai mulţi dintre ei n-au urmărit decât bunăstarea, prin orice metode, legale, dar mai ales ilegale, evitând să dea lecţii sau să distorsioneze adevărul până la monstruos, aşa cum au făcut câteva triste celebrităţi. Dar copiii foştilor sunt peste tot: în finanţe, în petrol, comerţ, IT, în reformatele servicii, în politică. Ministerele, partidele, comisiile, consiliile de administraţie, mass-media, universităţile sunt într-o mare măsură „ocupate“ de aceşti urmaşi, foarte activi şi foarte „condamnatori“. Mulţi au rezidenţe puţin sau deloc cunoscute în „putredele“ ţări dezvoltate. Averea defunctului stat comunist (sau stat pur şi simplu ?) a fost împărţită între copiii foştilor, lumea interlopă şi diverşi „investitori“ ciudaţi.

Să dăm şi un exemplu pozitiv. Deşi nu am mai întâlnit-o de multă vreme, am urmărit-o cu simpatie şi admiraţie pe Anca Oroveanu, ea însăşi fiica unuia dintre personajele cu adevărat „grele“ ale trecutului nostru recent, Leonte Răutu. Cultivată, discretă, profesoară iubită de studenţii ei, şi-a conservat un mod de a fi care, din păcate, nu a fost imitat de alţii.

În fapt, comunismul n-a fost decât o scurtă paranteză (45 de ani), la care se adaugă, iată, şi cei 20 de ani prevestiţi de cobea informată Brucan, timp în care s-a transferat tot ce se putea transfera de la lumea veche spre mândra şi înspăimântătoarea lume nouă. Tuturor tradiţiilor li s-a sucit gâtul. Confuzia pare să fie totală. „Revoluţia“ a învins. Dar, se ştie, în lumea reală, nici o victorie nu e definitivă. „Trece o noapte, trece înc-o zi...“

02 Nov 2009 ---> Catavencu ---> DORU  BUSCU

"Pe la sfârşitul toamnei dădeau năvală tătarii, cazacii şi moldovenii. Iar între toţi, cei mai cumpliţi erau aceştia din urmă". Aşa zice un cronicar polonez născut pe la mijlocul secolului XVII şi mort, la puţină vreme după asta, cel mai probabil în urma unei incursiuni moldoveneşti. Aprigi trebuie să fi fost străbunii noştri medievali dacă le era aşa uşor să conducă în clasamentul invadatorilor şi să ia, în mass-media vremii, faţa cruzilor tătari. E drept, mişcarea era cu dus-întors. Adică în septembrie năvăleam noi peste negustorii din Lvov, iar în octombrie veneau rândul leşilor să cadă peste bugetarii Sucevei.

Nu stăteau mult. Stăteau doar cât să scrie Costache Negruzzi "Sobieski şi românii", fiindcă în noiembrie veneau tătarii şi în decembrie, până în Crăciun, cazacii. Prin martie, când se zvănta pamântul, din sud veneau turcii, iar prin aprilie se arătau, cu câte-o expediţie de pedepsire, ungurii. În aprilie venea grindina, în mai – inundaţiile, iar lacustele picau abia în iunie, puţin înainte de seceriş. Ciuma apărea o dată la zece ani, nu mai devreme, iar seceta nu ne deranja decât atunci când îi îngăduia holera din anii bisecţi.

Dar oamenii îşi vedeau de ale lor şi viaţa mergea înainte, chiar dacă mergea mai mult spre cimitir. Şi ştiţi de ce? Pentru că toate aceste năvăliri respectau un program consimţit de veacuri. Într-o cadenţă egală, duşmanii se arătau la termen. Tătarii erau punctuali, lăcustele – predictibile, potopul – regulat. Nimeni nu întârzia şi nimeni nu venea mai devreme. Oamenii ştiau la ce să se aştepte şi profitau de acest calendar riguros că să-şi pună bunurile la adăpost sau să pună bunurile altora în pericol. Prinse în orarul lor strict, seceta, cazacii şi pârjolul se trezeau luate peste picior de populaţia care ştia dinainte la ce dată le va cădea victimă. Să tot trăieşti în veacurile XIV - XIX!

Azi, viaţa e mai complicată. Nimeni nu ştie când vin inundaţiile, gripa sau iarna. Ca dovadă, de douăzeci de ani, în fiecare an, autorităţile le aşteaptă în altă perioadă decât cea în care ele vin regulat. Singura sosire certă e a delegaţiei de la FMI.

Guvernul ştie că FMI-ul vine după ce au venit, mai întâi, bugetarii şi sindicatele. Apoi, vin alegerile. Iar dintre toate, cele mai cumplite sunt acestea din urmă.

SURSA:  http://www.catavencu.ro/de_ce_ne_e_frica_nu_scapam-10927.html

29 Sep 2009 | Doru Buscu

În 212 î.e.n., după asediul Siracuzei, o sabie romană a perforat plămînul stîng al celui mai cunoscut inginer din toate timpurile. Arhimede s-a arătat prea absorbit de precizia cercurilor sale din nisip, insultîndu-l astfel, prin apatie, pe centurion. Corpul în agonie al învăţatului s-a prăbuşit peste bisectoare şi tangente, a deranjat definitiv simetriile desenate pe pămînt şi a acoperit o problemă de geometrie a cărei soluţie ne făcea poate să trăim astăzi mai comod. Pusă faţă în faţă cu matematica, ignoranţa soldatului a avut nevoie de puţină gimnastică de pedepsire. Această intervenţie ostilă într-o chestiune a minţii, care începe să definească tipul recunoştinţei publice faţă de savanţii-tehnicieni, este o sugestie înarmată pentru ceea ce vor păţi inginerii peste două mii de ani.

Polivalentul Arhimede e prototipul istoric şi intens mediatizat al inginerului care, pentru a-şi pune opera în funcţiune, pentru a-şi face mecanismele să meargă, pentru a ridica Pămîntul cu un singur punct de sprijin, a străbătut marile întinderi ale ştiinţelor exacte. Adierea legendei ne oferă, peste milenii, un Arhimede genial şi predispus la anecdote, cu toate că, aproape sigur, cîţiva poeţi contemporani îl priveau de sus pentru finalitatea practică a gîndirii lui ştiinţifice. Trei mii de ani înaintea celebrei înjunghieri, inginerii au fost trataţi cu simpatia tipică a epocii. Cînd şi cînd, ei erau îngropaţi la temelia edificiului sau decapitaţi ceremonial la inaugurarea unei maşini de război, dar nimeni n-a văzut în asta premeditare sau consens. Ba dimpotrivă, execuţiile de rutină, întemeietoare, la care au fost supuşi inginerii antici se încadrau mai degrabă în stilul momentului, erau practicate cu sinceritate şi nu aveau cîtuşi de puţin germenii persecuţiei culturale de azi.

Prigoana organizată asupra inginerului a început două milenii mai tîrziu, în vremuri cînd ea era baza politicii de stat, a unui stat care administra frustrările şi laşităţile de popor mic, est-european, cu repartiţie balcanică. Aici, mioriţa stalinistă a explodat într-o mulţime de comportamente şi patologii sociale cu un grad ridicat de castrare publică. Prin imitaţie şi prin complexul tiraniei răsturnate, o parte a mediului universitar românesc şi o parte a produselor sale din anii ’70-’90 s-au năpustit asupra politehnicii cu o ironie rea. Fireşte că, statistic, inginerimea exprima, în acea perioadă, un exces, dar un exces al politicii, nu al profesiei.

Contextul, însă, n-a contat. Procuratura universitară, adică studenţimea cu studii neinginereşti, a intentat procese de insuficienţă culturală unui inculpat căruia, totuşi, i se datora îmblînzirea zilnică a materiei şi formula palpabilă a lumii domestice. Două decenii şi ceva, centurionii locali au înfipt cuţitul batjocurii în spinarea unui Arhimede român supranumerar, discreditat de ambiţiile tehnologice ale socialismului şi de ridicolul unor elanuri care nu erau ale lui. Să-i examinăm însă pe prigonitori. Ei sînt, în primul rînd, copiii sclifosiţi ai şcolii umaniste, trecuţi prin facultăţi fără cifre, studenţii alungaţi de matematici în braţele nuvelei, filfizoni cu profesiibazate pe ortografie şi lecturi. Nu doar fugiţi din calea culegerilor de fizică şi nu doar izgoniţi de legea Boyle-Mariotte, ci îngroziţi de tot ce înseamnă logică şi rigoare, de tot ce presupune un rezultat exact.

Spaima de verdictele categorice, exprimate în litere greceştisau în propoziţii ireductibile, i-a făcut refugiaţi în teritoriile vagului,în fîşia Gaza a frazei literare, în teritoriile ocupate deja de toleranţa semenilor refugiaţi şi ei. Aici, în ţara făgăduinţei poetice, undeorice dobitoc scoate un volum de versuri fără să se prăbuşească un pod, aici unde ecuaţiile sofisticate ale lui Maxwell nu ridiculizează lentoarea de gîndire a nici unui scriitor, aici unde prostia se nuanţează prin metafora de breaslă, aici unde, în absenţa numerelor, impostura e joc de societate, aici unde, fără paza militară a ştiinţelor naturii, frustrarea şi insuficienţa logică se vînd ca produse culturale, aici e cartierul general al prigoanei inginerului.

Zidurile de protecţie sînt ridicate la comun, din amintiri de gimnaziu şi liceu. Spaimele minţii din învăţămîntul secundar, cînd Pitagora şi Newton erau munţi de netrecut, compun contraforturile şi zidăria acestei cazemate ipocrite. Înfricoşat de ecuaţii, urechiat de Gheba şi Olivotto, cotonogit de trigonometrie, poporul fricii s-a repliat în cetatea fără de criterii. La adăpostul toleranţei reciproce,văicăreala devine ideologie şi imn, iar slăbiciunea ajunge un soi de vinul casei. Beţia de grup devine agresivă şi se apucă, fireşte, să-i înjure pe cei ce pot. Pe ingineri. Aşa că, atunci cînd, instalat în confortul obiectelor fermecate care îţi uşurează existenţa, îţi vine să ironizezi un inginer, gîndeşte-te, dragă filologule, că din vîrful acestor piramide casnice te privesc cinci milenii de inginerie. Fără ele, scriai poezii pe pereţii unor peşteri, te ştergeai la cur cupietre şi te ironizai cu ursul brun.

Text extras din Almanahul "Bătăi în dialog" , A.C. 2006

Un disident rus arata cum a planificat Moscova Revolutia din 1989 si cum ne-am democratizat noi accidental

Luni, 28 septembrie 2009 Sursa: Gardianul Autor: Alina Matis

Pe cånd lucra ca si cercetator la Fundatia Gorbaciov, unde erau documentele cu care ultimul lider al URSS a plecat din fruntea tarii, tånarul disident rus Pavel Stroilov (foto medalion) a obtinut o serie de acte secrete. El a reusit, astfel, sa intre in posesia unor documente extraordinare, care arata cum controleaza marii lideri politici lumea. Vedem in ele cum am fost noi , romånii, jucaria Moscovei, chiar si cånd credeam ca ne revoltam, dar si legaturile dintre Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov.

Acum cinci ani, pe cand studia dreptul in Rusia, Pavel Stroilov a reusit sa sparga codurile arhivelor electronice neautorizate publicului, de la Fundatia Gorbaciov. Tanarul a inceput sa copieze documentele din colectia cu care Gorbaciov plecase de la conducerea Uniunii Sovietice. Pe urma, a reusit sa plece cu aceste transcrieri in Marea Britanie, unde a cerut azil politic si de unde a continuat munca mentorului sau, Vladimir Bukovsky. In ultimii ani, documentele furate de el ne-au aratat ce se afla in spatele caderii Uniunii Sovietice. De asemenea, de la el aflam despre multe din pacturile secrete ale oamenilor care au condus Europa in anii ‘80. Intr-un interviu pentru HotNews.ro, Stroilov povesteste despre regizarea revolutiilor din 1989. De asemenea, disidentul rus relateaza despre complicitatea Iliescu-Gorbaciov.

FSN-ul, sub control sovietic

Referitor la scandalul provocat de documentele care se refereau la tara noastra, Stroilov povesteste: „Inainte de alegerile din 2004, presedintele Iliescu a amenintat ca-l va da in judecata pe prietenul meu, Vladimir Bukovsky, care a spus presei despre legaturile sovietice ale lui Iliescu. Aceasta a fost o batalie politica in urma cu cinci ani, asa ca nu am mai putut pastra documentele. Cu acordul meu, Vladimir a publicat cele mai importante documente despre Iliescu, fara a ma mentiona ca sursa, pentru ca eram inca in Rusia. Apoi, Iliescu n-a mai vorbit despre proces si, la putin timp, partidul sau a pierdut alegerile”. Dar, continua rusul, intre timp, a mai descoperit dovezi despre el in alta parte a colectiei lui Mihai Gorbaciov. El are o transcriere in care este redata o convorbire intre liderul rus, Gorbaciov, si omologul bulgar, Lilov. Conform lui Stroilov, Lilov spunea ca, pana la urma, Iliescu se descurca bine in Romania . Replica lui Gorbaciov la afirmatiile bulgarului este: „Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu”. Aceste dovezi, spune rusul, vin ca o completare a multor altora, descoperite anterior, care aratau cum Revolutia din 1989 a fost planuita de la Moscova. Mai exact, conform acestor date, a fost vorba despre un complot impotriva lui Ceausescu. Motivul: era excesiv de dur, nu mai asculta de nimeni si era mult prea infam. „Un lider ca el nu se mai potrivea cu planurile lor europene. Asa ca s-au decis sa-l inlocuiasca cu Ion Iliescu, persoana care a fost dintotdeauna pro-rusa”, crede Stroilov, care nu are nici un dubiu ca totul a fost planuit si inscenat de KGB. De asemenea, spune el, faptul ca Frontul Salvarii Nationale a fost complet controlat de sovietici este o certitudine. „Se pare ca Gorbaciov si Iliescu au fost colegi de universitate”, a mai declarat disidentul. Aceasta, deoarece initial planul Moscovei era sa-i impuna pe vechii colegi ai lui Gorbaciov ca lideri in Europa de Est. Stroilov da exemplul Cehoslovaciei, tara in care controlul sovieticilor a disparut, dupa ce candidatul lui Gorbaciov nu a fost ales. Mai mult, se pare ca sovieticii aveau acelasi plan pentru toata Europa de Est, dar nu a functionat in tara noastra, pentru ca toate celelalte au scapat de sub controlul Moscovei. Concluzia spuselor rusului ar fi ca Romania a devenit democratie accidental. La comentariul reporterului HotNews.ro ca, in Romania, fostii membri ai Partidului Comunist au avut sau inca au roluri importante in partidele post-1989, Stroilov raspunde ca nu este ceva neobisnuit. Ba mai mult, acest lucru s-a intamplat peste tot in Europa, spune el. Iar motivul este tocmai faptul ca arhivele au ramas inchise, iar adevarul istoric despre comunism a ramas nestabilit. In fine, Pavel Stroilov considera ca ideologia comunista a existat in mai multe roluri: ca regim, ca miscare politica si ca mafie. A cazut ca regim, este puternic slabit in rolul de miscare politica, dar mafia politica, spune el, n-a facut decat sa infloreasca. „O victorie asupra comunismului nu s-a intamplat niciodata cu adevarat”, este concluzia trista a tanarului care a sfidat una din cele mai mari puteri ale lumii.

CATAVENCU: 25 Sep 2009 | Dragos Vasile

M-am gîndit cîteva zile la ce-a zis Băsescu despre patriotism şi mîndria de a fi român. Am băut vreo cinci beri Timişoreana, am făcut mult pipi românesc şi am analizat. Nu, nu e o altă gogomănie prezidenţială. Vadim şi Becali au intrat prin efracţie în Parlamentul European cu sloganul “Doi creştini şi patrioţi vor scăpa ţara de hoţi”. Ion Iliescu a recîştigat spaţiul verde de la Universitate vorbindu-le horticultorilor cu lămpaş din Petroşani despre “patriotism” şi “solidaritate”. În zilele fierbinţi ale revoluţiei, Ceauşescu condamna “cu fermitate trădătorii de ţară”, iar azi îl regretă toţi pensionarii, taximetriştii şi securiştii burtoşi din SRL-urile falimentare.

În zilele noastre, Mircea Diaconu a candidat cu succes pentru Senat, într-un colegiu din nordul judeţului Argeş, “din patriotism local” (varianta de buzunar, dar ceva mai credibilă, a problemei).

În fine: dintr-un patriotism momumental, dar desuet, căruia nu i se mai ridică azi nici statui, nici teze de doctorat, Ion Antonescu le-a ordonat momîilor să treacă Prutul, în singura noastră explozie de vitalitate şi tupeu istoric de la Burebista încoace. Din cînd în cînd, cam cu frecvenţa cutremurelor devastatoare, avem şi noi, românii, cîte 15 secunde de glorie. Meritate. Exact alea la care ne îndreptăţesc geopolitica nefericită şi genetica indolent-ineficientă a ciobănaşului mioritic.

Firesc: glanda noastră patriotică a început să secrete mintenaş serotonină şi epitete colosale cînd l-am văzut pe Cristian Mungiu cu-n ditai Palm d’Or-ul în braţe. Atunci cînd e cazul, mîndria de a fi român funcţionează impecabil, ca sarmalele. Băsescu se uită la televizor. Şi e conştient că patriotismul e încă o carte cîştigătoare, dacă ştii cum s-o joci în prime-time. Naţionala de fotbal a României habar n-are, dar asta nu ne împiedică să ne ofticăm temeinic atunci cînd ne snopesc acasă nişte maimuţoi atletici din Lituania. Iar în zeama asta de sentimente contradictorii e mult mai mult patriotism balcanic, sanguin şi isteric decît fotbal pur şi simplu.

Tot aşa: în politică, cînd nu-ţi mai ies driblingul de poante sau presing-ul cu dosare asupra adversarului, îţi rămîn la dispoziţie tumultul vindicativ al tribunelor, resentimentul agresiv al utrasului, orgoliul rănit al chibuţului şi nişte munţi ameninţători de coji de seminţe. Orientate corect, toate astea pot deveni arme redutabile. Vestea bună e alta: se vede treaba că Băsescu a ajuns la fundul sacului cu bileţele, flagranturi, telefoane, sentinţe sau mişto-uri tipic româneşti. Şi înclin să cred că nici poşetuţele doamnei Udrea nu mai conţin atîta fond de ten pe cît are nevoie rînjetul obosit al preşedintelui. “Patriotismul este ultimul refugiu al ticălosului”, spunea Samuel Johnson. Şi-n cazul ăsta, subscriu.

Patriotismul nostru e ca un olimpic internaţional la matematică: e perfect ocazional, uşor miop şi total nereprezentativ. Are coşuri pe faţă, cîţiva disponibilizaţi în familie şi, cu siguranţă, de-abia aşteaptă să plece din ţară. Cînd vorbeşte despre “ticăloşii” cărora le e scîrbă de România sau “respectul pe care toţi ar trebui să-l avem pentru propria noastră istorie, dar şi pentru frumuseţea ţării noastre”, Băsescu nu e pe de-a-ntregul ridicol şi nici nu face demagogie pură, de amorul artei. Pentru că nu se adresează clubului exclusivist al patrioţilor hardcore (care ştiu demult ce au de făcut). Ci cohortelor de nehotărîţi din tribună. Mai rămîne să-i convingă, în lunile care urmează, că e sincer şi vorbeşte serios. Ar putea începe prin a le explica ce-a făcut Elena Udrea pentru frumuseţea ţării noastre. De-abia aştept: ar putea fi cel mai erotic discurs despre patriotism din istoria modernă a României.

A venit asa o boare, S-avem grija de odoare: Cergi, icoane si castele, Pentru a ne fali cu ele.Sunt versurile cantate seara, la foc de tabara, de catre un grup de elevi si studenti aflati in va­canta, vara de vara, pe santie­rul arheo­logic Sarmizegetusa Re­gia, din creierul muntilor Oras­tiei, pe vremea profe­so­rului clu­jean Ha­drian Daico­viciu, la ince­putul ani­lor '80, cand destinul vesti­giilor trecutului depindea de ini­tiati­vele unor personalitati in domeniu.

Mi le-am amintit zilele trecute, dupa publicarea extraselor din Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice si Naturale din Romania, conduse de prof. univ. Dan Mohanu si arh. dr. Serban Sturdza. La intocmirea raportului participasera 21 de arhitecti, istorici si cercetatori, care arata ca "Romania a adoptat documente internationale in domeniul conservarii patrimoniului cultural, dar (...) acest gest s-a rezumat, in mare parte, la actul formal si declarativ, nefiind urmat de adoptarea masurilor legislative corespunzatoare, pentru ca aceste carte si conventii sa devina instrumente cu adevarat active de conservare a patrimoniului cultural". Ca pentru a ilustra perfect tristetile prezentate acolo, a doua zi a aparut "bomba": se inchide Cetatea Rasnov, dupa caderea unui balcon improvizat, care doar printr-o minune nu a facut victime printre turisti... Fara a intra in detalii, sa rezumam cele doua evenimente. La primul, participasera presedintele Basescu, premierul si ministrul Culturii. Cel mai vehement sustinator al concluziilor expertilor, in special, a fost, bineinteles, presedintele: s-a aruncat asupra edililor - primari, arhitecti si constructori - care au slutit orasele, in favoarea celor cu bani, pentru a le "face hatarurile si afisandu-le prostul gust". Patrimoniul este la pamant - in cetati istorice functioneaza carciumi, situri arheologice sunt distruse cu buldozerele, castele seculare se degradeaza vazand cu ochii etc. De aceea, conchide el, nu mai exista patriotism, tineretul dispretuieste valorile trecutului si n-are mandria de a fi roman! Face vinovati scoala, intelectualii, ziaristii si chiar pe unii politicieni, care cresc o generatie fara iubirea de valorile istorice si culturale. Daca le stia pe toate acestea, de ce mai-marele Cotroceniului nu le-a zis decat in preelectorale? Printre altele, a fost de acord cu Ordonanta 77, modificand in 2006 Legea 422, pentru protejarea si conservarea patrimoniului, care permitea statului sa primeasca 2% din fondurile obtinute de cazinouri si alte forme de jocuri de noroc. Noroc ca i-au venit aceste idei acum. Nu-i prea tarziu? E destul de tarziu si pentru alte vestigii ale trecutului care cad nu din cauza "migratorilor", ci din cauza unor actuale interese, ignorante sau abuzuri. Asa s-a ajuns, de exemplu, ca primarul orasului Rasnov, Adrian Vestea, sa anunte inchiderea Cetatii. Asta dupa ce, in urma cu aproape un deceniu, fostul edil incheiase un contract de asociere in participatiune, cu o firma italiana, pentru reabilitarea zonei si introducerea ei in marele circuit turistic medie­val transilvanean. Cetatea de pe varful dealului zacea de bune secole "in adormire", pustie si pazita doar de cainii ciobanilor aflati cu turmele prin prea­jma. Noua destinatie parea sa-i schimbe destinul. N-a fost sa fie asa. Investitor si beneficiar au inceput sa se acuze reciproc, ajungandu-se la litigiu, in defavoarea scopului propus. Drept care, zisa restaurare a facut ca in martie 2009 sa se prabuseasca un perete al cetatii, iar acum trei zile sa cada o platforma, de pe care tocmai plecasera muzicantii si sub care statusera numerosi turisti.

Joi, 24 septembrie 2009 Sursa: Ziare.ro Autor: Valentin HOSSU-LONGIN

Marţi, 08 septembrie 2009 Sursa: Ziua Autor: Tesu SOLOMOVICI

Romania are o participare minora la ceremoniile care marcheaza 70 de ani de la izbucnirea celui de-al II-lea razboi mondial. La Gdansk, unde s-au intalnit VIP-urile statale si politice ale lumii, nici macar regele Mihai I n-a fost invitat, desi este singurul personaj istoric al acelor timpuri care mai este in viata. Ar putea exista o explicatie, Romania n-a participat la lupte de la debutul ostilitatilor din toamna lui1939, razboiul romanesc a inceput aproape doi ani mai tarziu, la 1 iunie 1941, o data cu atacarea de catre armatele germano-romane a Uniunii Sovietice. Metodologic, istoriografia actuala face diferenta dintre Razboiul din Est si Razboiul Mondial, in general, subliniind ca vreme de aproape doi ani, Romania a stat neutra si s-a implicat, alaturi de Reichul german si satelitii sai, abia atunci cind cutitul i-a ajuns la os. Adica dupa ce din trupul tarii i-au fost smulse Basarabia, Bucovina si Transilvania de Nord. A fost un razboi drept si dezrobitor pina la Nistru, in aceasta privinta astazi domneste o opinie unanima. Altele sunt controversele, ele se refera in primul rand la continuarea razboiului de catre conducatorul Statului, Ion Antonescu, dupa ce Basarabia si Bucovina au fost eliberate, si la natura guvernarii dictatoriale a maresalului. Ce s-a intamplat dupa cucerirea puterii de catre Ion Antonescu? De la 6 septembrie 1940 si pana la 23 august 1944, Ion Antonescu a guvernat tara in mod autoritar. Generalul-diplomat Ion Gheorghe scria despre Antonescu ca ar fi fost "un dictator nefericit", se prea poate; Al. Paleologu recunostea ca maresalul a fost un dictator, dar nu fascist. ci de "tip special", e posibil. Daca vrem sa stim mai multe, va trebui indupitabil, sa ne adresam celor doi Gheorghe, Magherescu si Buzatu, primul un colaborator apropiat al maresalului, a lasat niste memorii esentiale despre viata si moartea lui Ion Antonescu, al doilea cerceteaza de-o viata arhivele maresalului. Aproape toti istoricii mari ai tarii au simtit datoria sa inmoaie tocul in calimari si sa refere despre aceasta personalitate controversata care a condus destinele tarii intr-unul din momentele cele mai complicate ale istoriei ei. O intamplare nespus de norocoasa a facut ca cele mai pretioase documente din arhiva maresalului sa nu fie predate rusilor dupa 23 august 1944, este vorba de cele trei volume cu titlul "Jurnalul activitatii dlui Ion Antonescu" si cele sase volume din "Registrul istoric al Conducatorului Statului". Cronicarul sau cronicarii aflati in suita maresalului au notat aproape zilnic, uneori ora de ora, tot ce a facut, vizitele si audientele, cu cine s-a intalnit, locul, adesea si temele discutate, o panorama imensa a unei activitati neobosite, nespus de febrile. O sursa inepuizabila de informatii, aur pentru toti cercetatorii. Voi exemplifica: de pilda stiam ca maresalul si-a facut timp sa se intalneasca cu liderii evreimii-romane, de trei ori cu Wilhelm Filderman, de doua ori cu Herman Clejan, arhitectul evreu care i-a construit vila de la Predeal, de cateva ori cu sef-rabinul Al. Safran. N-am cunoscut ca la 11 octombrie 1940 i-a primit in audienta si pe Leon Mizrahi si Sami Singer, liderii Miscarii Sioniste din Romania. Nu stiu ce-au discutat, dar banuiesc: cateva zile mai tarziu cei doi lideri evrei paraseau pentru totdeauna tara cu destinatia Palestina. Primul volum din "Jurnalul Maresalului Ion Antonescu" a aparut sub acribia salutara a profesorului Gh. Buzatu. Pe cand urmatoarele volume?

Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 02 Sep 2009

Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu şi nu au prins Revoluţia în direct, în ’89, şi nici ce a fost înainte, sînt cîteva lucruri care trebuie reamintite. Observaţie valabilă şi pentru cei care poartă tricouri cu Che! Aşadar, comunismul românesc a fost o epocă naşpa rău, în sensul foarte rău al cuvîntului naşpa. Libertatea era un cuvînt cu acoperire de partid şi de stat. Statul era liber să te urmărească şi partidul să te amăgească. Şi arta, cîtă era, suferea de tot felul de constrîngeri.

Din cînd în cînd se găsea cîte o „şopîrlă“ care mai înveselea atmosfera.

O aluzie, o frază cu două înţelesuri, o metaforă mai curajoasă scăpată de vigilenţa cenzurii. Luna ianuarie era înscrisă cu roşu-n calendar, pentru că atunci avea aniversarea şi Nicolae Ceauşescu, şi Elena, academiciana. Era bătaia peştelui pentru pictorii care voiau să fie băgaţi în seamă, astfel că arta portretului prezidenţial a atins cote maxime de înfrumuseţare. Aveam doi conducători frumoşi, cam ca-n Bălaşa.

Un eveniment interesant s-a petrecut cînd revista studenţească Dialog, din Iaşi, o publicaţie neastîmpărată şi subversivă pentru acele vremuri, a publicat tabloul lui Dan Hatmanu, o celebritate locală, dar şi naţională, pe care-l vedeţi în imagine. Revista a circulat ca o publicaţie clandestină, iar tovarăşii de la partid, din Iaşi, nu ştiau dacă trebuie să o interzică sau nu. Pentru că una era să apară acel tablou într-o publicaţie cuminte, alta era să o pună pe prima pagină revista Dialog.

Oricum, în glumă sau în serios, familia Ceauşescu a ciocnit un pahar cu Ştefan cel Mare doar în tabloul lui Hatmanu. Pentru că pe lumea cealaltă nu aveau cum să se întîlnească, deoarece dictatorii merg în iad. Da, şi Ştefan cel M. a fost acuzat de dictatură, dar BOR l-a upgradat ca Sfînt, iar locul sfinţilor e în Rai!

01 Sep 2009 | Iulian Tanase sursa: Aceeasi

La început, Gigi a făcut zerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu, gol şi denivelat, la fel ca gazonul din Ghencea. Peste faţa adîncului de lapte era întuneric, şi duhul lui Gigi se mişca deasupra laptelor.

Gigi a zis, în direct la ProTV: "Să fie lumină, mînca-ţi-aş!", şi nocturna s-a aprins şi a luminat Pămîntul. Gigi a văzut că lumina de la nocturnă era bună, şi Gigi a despărţit lumina de întuneric şi laptele de brînză. Gigi a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, o fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă. Spre dimineaţă, Gigi a dat peste cap o oală de noapte – o oală de noapte acru.

Gigi a zis, în direct la Antena 1: „Să fie o întindere mulsculară între lapte, şi ea să despartă laptele de lapte!“.

Şi Gigi a făcut întinderea, şi ea a despărţit laptele care erau dedesubtul întinderii de laptele care erau deasupra întinderii. Şi aşa a şi fost. Gigi a numit întinderea zer, un fel de cer lăptos, şi aşa a şi fos'.

Gigi a zis, în direct la Sport.ro: „Să se strîngă la un loc, într-un careu de 16 metri-lumină, laptele care sînt dedesubtul zerului, şi să se arate uscatul!“. Gigi a numit uscatul teren, iar grămada de lapte a numit-o mări. Şi Gigi a văzut că lucrul aceasta era bun.

Apoi Gigi a zis, în direct la GSP TV: „Să dea pămîntul hectare cu verdeaţă, iarbă cu sămînţă imobiliară, pomi-jucători şi investitori roditori, care să facă rod după soiul lor şi să dea gol după chipul lor!“. Şi aşa a şi fost. Şi Gigi a văzut, în direct la TVR 1, că lucrul acesta era bun.

Gigi a zis, în direct la Digi TV: „Să fie nişte lumînuitori în întinderea zerului, care să despartă noaptea de lapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi banii!“. Aşa a făcut Gigi Soarele, Luna şi stelele, apoi a cumpărat Steaua, şi a văzut că lucrul acesta era bun.

Gigi a zis, în direct la OTV: „Să mişune laptele de vieţuitoare, şi să zboare paraşute cu pene deasupra pămîntului!“. Gigi a făcut rechinii cei mari, hahalerele şi toate vieţuitoarele care se mişcă, şi de care mişună laptele, după soiurile lor de neam prost; a făcut şi orice păsărică înaripată după soiul lor. Şi Gigi a văzut că erau bune.

Gigi le-a binecuvîntat, în direct la Animal Planet: „Creşteţi, hahalerelor, şi înmulţiţi-vă, mînca-v-aş, şi umpleţi laptele mărilorl; să se înmulţească şi hectarele pe pămînt!“.

Apoi Gigi a zis, în direct la Taraf TV: „Să facem om după chipul lui Bănel, care nu există, şi după asemănarea mea, cel ce sînt. El să stăpînească peste Ştirile ProTV, peste peştii din Dorobanţi, peste vitele din careul advers şi pe tot terenul, dintr-o poartă în cealaltă, şi peste toate tîrîturile care se mişcă după cum le cînt eu muzică religioasă!“.

Gigi l-a făcut pe om din vorbe, după chipul lui Bănel, dar după asemănarea sa; parte bărbătească a făcut, în direct la Sport.ro, şi parte femeiască a făcut, în direct la Romantica. Gigi i-a binecuvîntat, şi Gigi le-a zis: „Băi, hahalerelor, creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul, că, altfel, naiba vă ia, m-aţi înţeles?!“.

Gigi s-a uitat, în direct la Realitatea TV, la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel, au fost sfîrşite zerurile, untul şi pămîntul, şi toată echipa lor de vitezişti ai creaţiunii.

În ziua a şaptea, Gigi şi-a sfîrşit lucrarea, pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, Gigi s-a odihnit, în direct la B1 TV, de toată lucrarea lui. Şi Naşul l-a întrebat: „Dar pe Dumnezeu cînd îl veţi face, Doamne Gigi?“. Şi lui Gigi i-a plăcut mult întrebarea Naşului, şi l-a făcut pe Dumnezeu pe loc, în studio. Şi Dumnezeu nu i-a pupat mîna lui Gigi, şi Gigi s-a supărat foarte tare pe Dumnezeu, şi Naşul a văzut că lucrul acesta e bun.

2 comentarii

1 Daniel Mihai 01-Sep-2009 17:44 laughing rolling on the floor Si cand Dumnezeu o sa-l trimita cu misiune, Gigi o sa se salveze datorita faptelor bune ca doar Dumnezeu nu doreste moartea pacatosilor ca s-ar umple Iadul de acestia si nu ar mai avea loc de "privacy" in Eden! Sau descopera Gigi o alta metoda de a se infiltra si prin Rai? Ramane de urmarit! ' E un subiect incitant! Fara de caterinca! winking

2 Vlad M 01-Sep-2009 18:17 Acum inteleg desi sunt intelectual imi cam bag p... des. Pai daca ne tragem toti din Banel, d-aia... baga-mi-as p...

o fi si asta adevarat, ramîne doar sa se convinga fiecare-n parte, academicienii mioritici sa-si ia rolul_rstul în serios, si sa vedem ce mai aduce Clipa, ca veacurile ne înnamolira si vîntuira destinele

Sursa: http://www.scribd.com/doc/12856754/Istoria-Nestiuta-a-Romanilor-Noi-Nu-Suntem-Urmasii-Romei

“La tolerancia multicultural europea ayuda a los terroristas” PERE RUSIÑOL - Madrid - 21/10/2008

Michael Burleigh, historiador británico de 53 años, es flemático y nunca eleva la voz. Pero es un fajador implacable, curtido en mil debates y con años a cuestas de batallas contra la izquierda y lo políticamente correcto. Su tema es el terrorismo y su erudición la ha plasmado en Sangre y rabia. Una historia cultural del terrorismo (Taurus), que presenta estos días en Madrid. “La tolerancia multicultural de las sociedades europeas ayuda a los terroristas”, concluye Burleigh, que contrapone la sociedad británica al “cosmopolitismo” de EE UU.

“La tolerancia multicultural es una construcción de la izquierda liberal”, apunta este pensador forjado en Oxford y en la London School of Economics y autor de El Tercer Reich, obra galardonada con el prestigioso premio Samuel Johnson. El multiculturalismo contra el que advierte es el siguiente: “Es una ideología que reduce la complejidad y divide a la sociedad en tribus enfrentadas con una única identidad. Por ejemplo, si eres musulmán no puedes ser gay, y te representará ante el Gobierno un autoproclamado líder tribal con un discurso victimista. Este entorno facilita que arraigue el discurso de la queja que alimenta a los terroristas”.

Para su indignación, los Gobiernos europeos suelen promover este multiculturalismo: “Se prima siempre la interlocución con los autoproclamados líderes tribales, con lo que se refuerza su visión monolítica de la comunidad con sus enemigos y se agrava el problema”, recalca tras despotricar contra The Guardian y otros templos del progresismo británico, a los que considera contemporizadores con el islamismo radical que nutre a Al Qaeda y otras organizaciones. Cree un error tacharlas de “islamo-fascistas” porque su espejo es el bolchevismo: “Hay una pequeña élite y un líder supremo que deben iluminar a una gran masa ignorante”.

Burleigh no oculta su “conservadurismo realista, escéptico frente a los neocon”, pero sobre todo indignado ante el “antiamericanismo” de la izquierda europea: “El compromiso de EE UU respecto a la seguridad europea le ha permitido ahorrarse no pocos recursos en materia de defensa para destinarlos a los programas de bienestar social”, opina.

Derrota militar del IRA

El trabajo de Burleigh tiene voluntad enciclopédica y trata de desentrañar los elementos culturales comunes entre un anarquista de finales del siglo XIX y un yihadista de principios del siglo XXI, pasando por revolucionarios sesentayochistas y libertadores de todo tipo de naciones, la vasca incluida. Por distintos que sean en cuanto a formación e ideología, todos comparten algo: “Tienen una visión romántica de uno mismo: están convencidos de que ellos en particular van a dar un gran empujón a la historia”.

La ideología queda entonces en un segundo plano. “Se utiliza para explicar las acciones, pero no es lo importante”, opina. Y añade: “No comparto los eslóganes que dicen que siempre es bueno hablar. ¿De qué puede hablarse con Al Qaeda? ¿Sobre qué puede negociarse?”, se pregunta.

¿Pero no fue la negociación lo que logró acabar con el IRA? No, en opinión de Burleigh, que sostiene que las lecciones que se desprenden del fin del IRA son exactamente las contrarias y que España debería tomar nota de ello para lidiar con ETA. “El IRA fue derrotado porque fue infiltrado totalmente por el espionaje británico”, apunta. “La derrota militar fue total y luego se buscó una manera de ayudarles a abandonar las armas”, añade. Y concluye: “Siempre tiene que ofrecerse una salida , pero antes hay que derrotarles”.

Sursa: http://www.terceracultura.net/tc/?p=205

Virtudes y defectos de un libro interesante

Artículo originalmente aparecido en Bibliópolis

Si es cierto que gran parte que la curiosidad que un libro despierta depende de su arranque, El Tercer Reich, de Michael Burleigh, atraerá a muchísimos lectores:

"Este libro trata de lo que sucedió cuando sectores de las élites y las masas de gente normal y corriente decidieron renunciar en Alemania a sus facultades críticas individuales en favor de una política basada en la fe, la esperanza, el odio y una autoestima sentimental colectiva de su propia raza y nación. Es, por tanto, una historia muy del siglo XX".

Dan ganas de leerlo, ¿verdad? Personalmente, la sensación que me produjo ese primer párrafo me recuerda muchísimo a la que me provocó el comienzo de uno de los ensayos periodísticos más recomendables (también sobre el nazismo y la guerra, por cierto) que conozco, Los años de la infamia, de Manuel Leguineche: "La Segunda Guerra Mundial empezó en mi pueblo, Gernika". Jamás he sido capaz de resistirme ante frases semejantes. Los fines de mes se resienten por culpa de ellas.

El objetivo de El Tercer Reich, según palabras de su autor, es encajar el nazismo dentro de las llamadas "religiones políticas", manifestaciones radicales de las ideologías que desembocan en el irracionalismo y la invocación de valores eternos que, al mismo tiempo que suplen las carencias de las iglesias tradicionales, proporcionan relatos omnicomprensivos que explican el mundo de una manera simple en épocas de inestabilidad. No es un planteamiento demasiado original, como el propio Burleigh admite: el nazismo como religión pagana está insinuado incluso en estudios fundacionales como la excelente -y todavía válida, Ian Kershaw mediante- biografía de Hitler de Allan Bullock. O en libros tan poco sospechosos de aventurerismo ensayístico como La dictadura alemana, de Karl Dietrich Bracher o The Nazi Dictatorship, del mismo Kershaw. Sin embargo, Burleigh plantea la cuestión con entusiasmo contagioso en el primer tercio de su obra. Su argumentación es persuasiva, lo que incita a sumergirnos en sus más de ochocientas páginas para descubrir qué es eso tan importante que nos quiere relatar.

La promesa, sin embargo, pronto se ve incumplida. El Tercer Reich es una introducción aceptable a la ideología nazifascista, por lo que su lectura es recomendable para los que deseen profundizar un poco en esta época convulsa de la historia europea, pero pronto olvida su objetivo inicial de hablarnos de religiones políticas y entra de lleno en terreno trillado. A los que ya están algo curtidos en estas lides, el libro les dejará un regusto desagradable. Burleigh trata temas interesantes, como las acciones-reacciones de las diversas fuerzas extremistas que pululaban en Weimar (comunistas y fascistas) y traza un retrato bastante creíble del fanatismo ideológico de todo signo, lo que resulta encomiable en estos tiempos en los que se sigue encumbrando como próceres de la democracia a personajes turbios como la Pasionaria. Sin embargo, lo que no es aceptable es que se deje llevar por su propio entusiasmo incendiario y nos escarpie los vellos con boutades propias de Álvaro Vargas Llosa (no confundir con don Mario, por favor): "El Partido Comunista alemán (como el inglés y el francés de los años treinta) estaba integrado por estalinistas inflexibles y autoritarios más que por eurocomunistas cursis de una época posterior" (p. 706). Casi al comienzo del libro, cuando trata la implantación del nazismo entre los creyentes, dice: "en el caso de los pastores que apoyaban el nazismo, puede también que siguiesen a su rebaño en una patética búsqueda de popularidad, igual que esos párrocos "modernos" sedientos de aplausos que tocan la guitarra eléctrica en la iglesia" (p. 135). Y, un poco más adelante, el autor se echa al monte con el trabuco y el saco de las virtudes capitales de la paciencia, la laboriosidad y la abnegación y, después de resaltar la figura de Hitler como artista fracasado, nos espeta a los incautos: "su pretensión de ser un artista revolucionario se basaba en una contraposición con la burguesía complaciente, hipócrita y ahíta, un concepto estereotipado de los alienados, que les ahorra el esfuerzo de comprender la honradez, la dignidad, el decoro, el dominio de sí y las virtudes no apocalípticas de una vida responsable" (p. 276).

No seré yo quien le quite mérito a los que se guían por las "virtudes no apocalípticas", pero me da que frases de ese tipo, convenientemente interpretadas por mentes demasiado recalentadas por el sol de verano (éste fue el libro de cabecera de Aznar durante unas vacaciones), pueden conducir, un suponer, a una transformación a golpe de decreto del sistema de protección social contra el desempleo, por aquello de castigar al vago subvencionado y premiar al trabajador responsable que acepta sumiso un infrasalario por un trabajo a jornada completa. Pero son cosas mías. Ustedes disculpen la digresión.

Por continuar con el asunto de las salidas de tono, cuando Burleigh analiza las pequeñas conspiraciones de aristócratas militares contra Hitler, comenta que hay historiadores críticos que exaltan la "abnegación de comunistas subprivilegiados" contra los nazis, mientras desdeñan a los aristócratas. "Estos hombres conservadores, muy cultos, cordiales, inteligentes, patriotas, atractivos físicamente y elegantes no habrían encajado bien en la academia moderna. Para ellos la aristocracia entrañaba obligaciones, una idea prácticamente incomprensible en culturas que sólo reconocen derechos". Para rematar la heroica loa a las virtudes de las clases altas, garantes de los recios y viriles valores de la vieja Alemania, Burleigh se permite recordar que estos valientes "tenían además la suerte de estar casados con mujeres seguras de sí mismas, con las que discutían sus dilemas o mantenían una correspondencia intensa" (p. 745). Vaya con las señoras...

Quien sepa esquivar estos deméritos con un hábil requiebro de cadera, hallará información valiosa en el libro. La crítica a las posturas anticientíficas y neoespiritualistas (antiguas y actuales), el adecuado y escalofriante retrato del descenso de una sociedad avanzada a las cloacas de la sinrazón, el estudio profundo de los servicios secretos alemanes, etc., justifican la inversión monetaria. Sin embargo, no me resisto a cerrar esta columna sin recomendarles que, si realmente quieren informarse sobre el Reich, no se limiten a adquirir este volumen, que seguramente estará destacado en los estantes de novedades de su librería habitual, y que rebusquen en los fondos editoriales para hallar los textos de Karl Dietrich Bracher (La dictadura alemana está en Alianza Universidad), Ian Kershaw y Allan Bullock mencionados más arriba. De nada.

Sursa: http://www.albertocairo.com/literatura/ensayo/2003/tercer_reich.html

Este necesară rescrierea istoriei Europei de Est?

Victor NEUMANN

Timothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de Est, invocînd, prin cifre, genocidul populaţiei civile ce a avut loc în această parte a continentului în perioada în care ea a fost ţinta atacurilor, a ocupaţiilor şi a distrugerii intenţionate din partea celor două regimuri totalitare din secolul al XX-lea. Cu un îndelung exerciţiu în cercetarea evenimentelor politice şi militare din timpul şi de după Al Doilea Război Mondial, istoricul american este încredinţat că Europa de Est a fost centrul geografic, moral şi politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe care îl identifică în Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia. Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul întunericului („the dark continent“) în secolul al XX-lea, atunci, pentru Timothy Snyder, Ucraina şi Belarus au fost în inima acestui întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît şi pe cele comuniste şi susţine că majoritatea celor ucişi au fost est-europeni. Potrivit observaţiei sale, deşi ruşii sovietici – aidoma altor cetăţeni ai URSS – au fost şi ei victime ale represiunii totalitare sovietice, cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puţine comparativ cu cele din Ucraina sovietică, Belarus, Polonia ocupată sau cu cele aparţinînd grupurilor culturale şi religioase minoritare. Punînd faţă în faţă numărul civililor exterminaţi – Reich-ul lui Hitler a ucis mai mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane –, Snyder pledează pentru aplicarea aceleiaşi evaluări nazismului şi comunismului.

Particularităţile Europei de Est

În ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder? Este adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a istoriei Europei şi a totalitarismului în general? Dacă da, cum se explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit? Este necesară evidenţierea comparativă a numărului de victime, pentru o mai bună cunoaştere a istoriei? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor totalitare decît cele ale Vestului? Dacă da, atunci cum trebuie interpretate influenţele occidentale în răsăritul Europei, respectiv, care sînt similitudinile şi diferenţele culturale şi identitare dintre cele două zone ale continentului? E îndreptăţită rescrierea istoriei moderne a Europei prin prisma atrocităţilor săvîrşite la mijlocul secolului al XX-lea?

Semnele de întrebare cu privire la trecutul Europei de Est persistă în mintea multora. Deşi există o mare curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele ţări comuniste – istoricii, politologii şi jurnaliştii au descoperit informaţii de arhivă, publică reviste şi colecţii de documente, articole şi monografii, dezvăluiri neaşteptate, şi-au instituţionalizat activitatea –, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii trecutului imediat, de importanţa dezbaterii privind gravele erori politice şi a moştenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanţa schimbării mesajelor adresate societăţii. Pe de altă parte, în ţări precum România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă dependenţi fie de documentul de arhivă, fie de prejudecăţile care le influenţează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o vastă experienţă a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la prudenţă în validarea grabnică a informaţiilor fabricate de instituţiile comuniste (v. Mărturisirile unui disident convertit, 2009; v. şi comentariul meu în revista Orizont, nr. 6, 2009).

Răspunsurile în sensul întrebărilor formulate mai sus întîrzie să apară şi pentru că în studiul totalitarismului atenţia acordată comunismului este excesivă, în comparaţie cu cea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria scrisă să fie amalgamată cu memoria, ceea ce nu aduce întotdeauna beneficii cunoaşterii ştiinţifice. Se întîmplă ca experienţa particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaştere. Prezentul social-politic şi intelectual poartă încă multe dintre conotaţiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea. Iată de ce tema din articolul lui Timothy Snyder devine şi mai provocatoare şi, cred, merită o discuţie liberă, fără stereotipul ce a dominat timp îndelungat limbajele politice şi imaginarul colectiv al Europei, fără „«colivia conceptuală» care împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune“. (Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, 2009, p. 242.)

Cunoştinţele şi imaginea privind Holocaustul şi Gulagul sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi, cu acces limitat la cultura istorică autentică. În comparaţie cu Occidentul, România ştie mult prea puţin despre istoria recentă, ideologiile şi sistemele politice totalitare, faptele celui de-Al Doilea Război Mondial şi lagărele de muncă şi de exterminare fasciste şi comuniste. Uneori, chiar refuză să ştie. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici, supravieţuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plîng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său“. (Vlad Stoicescu şi Andrei Crăciun, „Din oameni normali am devenit psihopaţi“, interviu cu doamna dr. Miriam Korber Bercovici, în Evenimentul zilei, 13 august 2009)

Să fie vorba de tineri pentru care cunoaşterea trecutului nu are nici o relevanţă pentru prezent sau în discuţie este modul în care şcoala şi media fac trimitere la istorie? Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa de Est – este redactarea unor istorii fără polarizări şi formarea unei gîndiri mai puţin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depăşirea aprecierii romantice potrivit căreia istoria şi limba ar fi sufletul poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esenţială este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relaţia cu noţiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.

De ce este necesară istoria?

La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte noţiunile-cheie şi limbajele radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noţiunile care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes în absenţa unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe, falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează programelor şi manualelor şcolare, sistemului educaţional învechit, elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu întîmplător, redactarea manualelor şcolare alternative de istoria României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile universitare de istorie naţională nu integrează temele locale în cele europene şi universale, nu ştiu să abordeze istoria minorităţilor cultural-lingvistice şi religioase şi nu conţin explicaţiile necesare privind extremismele secolului trecut. Multe dintre aceste minusuri ţin de discutata şi neaplicata reformă a sistemului de învăţămînt. Urmările pot fi verificate în informaţia istorică ce circulă la nivelul social mediu şi în diversitatea de exemple oferită de pregătirea şi comportamentul unor lideri politici.

Scena în care primarul oraşului Constanţa îmbracă o uniformă de ofiţer nazist şi defilează aidoma trupelor SS, cu ocazia unei prezentări de modă, indică absenţa minimelor repere cultural-istorice şi doctrinare şi, deci, a responsabilităţii unui om politic cu notorietate în relaţia cu masa de alegători. (Tom Gallagher, „România – un loc golit de valori“, România liberă, 27 iulie 2009)

„Cel mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african“, pe bună dreptate amintita „ieşire“ a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea şi cînd arătăm faţa mai puţin cunoscută a istoriei continentului, este bine de ştiut că experienţele culturale, de organizare şi de administrare ale Europei de Est au fost şi sînt diferite, comparativ cu cele ale Europei de Vest. Tradiţiile de scurtă durată ale democraţiei şi, adesea, rezultatele discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea socială, inexistenţa culturii civice, continuitatea ideii romantice de naţiune şi de stat-naţional, pe toată durata secolului al XX-lea, conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul cultural, în locul politicii integrării. La începutul secolului trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala şi manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală şi de atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989, structura de gîndire a elitelor intelectuale şi a majorităţii populaţiei din Europa de Est a rămas aceeaşi. În state precum România, Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina, nu au fost suficiente adoptarea sistemului pluripartinic, împrumutarea legilor democraţiei şi a limbajelor specifice acestora pentru depăşirea ideologiilor, a comportamentelor şi deciziilor de tip totalitar.

Cînd analizăm Holocaustul şi Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu evoluţia limbii, a culturii şi a gîndirii politice, nu numai cu nararea faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică şi sigură mărturie a adevărului istoric. Comparaţia cifrelor – aşa cum o face Timothy Snyder în articolul său – trebuie însoţită de reflecţia asupra omului şi a comunităţilor sale, asupra bagajului de cunoştinţe asimilat în familie şi în şcoală şi, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile privind comportamentul liderilor şi al masei, în faza precedentă deciziilor şi acţiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate la un moment dat? Care sînt izvoarele intelectuale şi ideologice ale lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speţei umane în „secolul extremelor“? Cine, cînd şi pentru ce scop a inventat conceptul de duşman? Ce se înţelege prin expresiile duşmanul de rasă şi duşmanul de clasă şi în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine duşmanul în cazul războaielor şi ce rol joacă activarea prejudecăţilor cu ajutorul acestui concept? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi – voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi cînd e vorba de aceeaşi comunitate naţională?

Iată o serie de întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrşite sub comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei. Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a generat crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare, la înţelesul răului pe care l-au produs acestea, depăşind astfel şi disputele politice contemporane dintre marile puteri. (Nu cred că ele ajută la progresul cunoaşterii istoriei.) Cît priveşte răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta nu are termeni de comparaţie, şi aici mă alătur distincţiilor făcute de istoricul american.

Observaţia lui Snyder potrivit căreia „memoria a comis abateri excentrice de la istorie“, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată, îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor şi asumarea trecutului fascist şi nazist constituie una dintre marile încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în faza în care trebuie să-şi asume o altă cunoaştere a propriei istorii comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta, în absenţa constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opţiunile prezentului. Nu oricum însă, ci ţinînd seama de bogăţia de informaţii arhivistice, de cîştigurile metodologice şi de efortul de conceptualizare. În discuţie nu este inventarea unei alte istorii naţionale, aşa cum au încercat comuniştii, ci o regîndire a aceloraşi evenimente, fapte, nume, instituţii şi idei din propriul trecut. Holocaustul şi Gulagul trebuie cunoscute prin legislaţiile care au făcut posibile adiministraţiile lor, prin acţiunile militare, lagărele şi omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei şi cultura politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acţiunilor radicale. Problematizarea va îmbogăţi cunoştinţele şi va face posibilă aflarea şi recunoaşterea crimelor oribile despre care vorbeşte, într-un registru cronologic-evenimenţial, articolul lui Timothy Snyder.

România se află într-un moment în care este esenţială despărţirea de istoriile elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice totalitare. Decodarea conceptelor-cheie din limbajele social-politice este foarte utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului şi gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile istoriografice, literare, sociologice şi politice, istoria conceptuală va contribui la cunoaşterea semanticii conceptelor în evoluţia lor. Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje instrumentalizate politic şi exprimînd idealuri străine timpului nostru.

Cred că aceasta este o modalitate raţională de cuprindere a istoriei, una în care vor putea fi descrise şi evaluate comparativ totalitarismele fascist şi comunist.

Holocaustul: realitatea ignorată

Timothy SNYDER

Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sînt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atît cît putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată.

Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică.

Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sînt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului. În 1943 şi 1944, cînd au avut loc majoritatea crimelor în rîndul evreilor vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfîrşitul anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost omorîţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată.

Auschwitz, ca simbol al Holocaustului, îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare grup al victimelor Holocaustului – evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden – a fost înstrăinat cultural de vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Pînă la un anumit grad, aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinînd azi Poloniei, deşi la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit relativ puţini evrei polonezi şi aproape nici un evreu sovietic. Cele două mari grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului.

Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorîţi, 3 milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion – cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total.

O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt – uciderea evreilor polonezi din 1942 – în centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varşovia – cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării.

Una peste alta, chiar dacă numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea, de către SS Einsatzgruppen, a bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele române) au omorît un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Pînă la sfîrşitul lui 1942, germanii (iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe.

Au existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit Treblinka un „iad“ şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă a „cetăţenilor“. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor săvîrşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile sovietice au interzis-o mai tîrziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel, stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale lui Hitler.

Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorîţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion – cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. (După evreii sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorîţi au fost din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul est-european al Holocaustului devine şi mai clar.)

Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici.

Chiar şi această imagine corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. „Soluţia finală“, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un „Plan de înfometare“ în Uniunea Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi pînă la moarte. „Planul de înfometare“ ar fi fost doar un preludiu la „Generalplan Ost“, planul de colonizare pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de oameni.

Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Un Himmler nerăbdător a ordonat aplicarea unei prime etape a „Generalplan Ost“ în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de adulţi – izgoniţi. Wehrmacht-ul a înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor pînă la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile crime de război din istoria modernă.

În cadrul acţiunilor împotriva partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000 numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul suprimării Revoltei de la Varşovia din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi existat, şi aceste „represalii“ ar fi fost considerate printre cele mai mari crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea Sovietică.

Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul e doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman – Panta Rhei şi Viaţă şi destin – redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi 1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane de europeni. Astfel, cînd cineva analizează numărul total de civili europeni omorîţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici.

Represiunile sovietice sînt identificate cu Gulagul, aşa cum cele naziste sînt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane de oameni şi a frînt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo. Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului – cartea cea mai cunoscută fiind Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr Soljeniţîn – putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decît ne putem imagina ororile Auschwitz-ului.

Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din 1937-1938. Rămîne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame. Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat pînă la moarte pe ucrainenii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate şi cu intenţia de a ucide. Pînă la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice.

Ceea ce citim despre Marea Teroare ne distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea carte de amintiri despre această perioadă sînt Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate împreună, epurările din rîndurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi.

Cea mai mare acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre „kulaci“, adică ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării. 386.798 de vieţi. Cîteva minorităţi naţionale, reprezentînd împreună mai puţin de 2% din populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori. Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea „kulaci“ şi cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune şi uitaţi.

Accentul pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani, între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia de astăzi. În general, cînd avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul, tindem să ne gîndim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gîndirea şi politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi Rusia, nu în Germania şi Rusia.

Centrul geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pămînturi care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei, dar nu numai, au suferit cel mai mult cînd aceste ţări au aparţinut Uniunii Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark Mazower, „un continent întunecat“, Ucraina şi Belarus au fost inima întunericului.

Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea.

Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective, cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorîţi de puterea de stat rămîne comparativ mic.

Principalele victime ale politicilor de ucidere directă în rîndul cetăţenilor germani sînt cei 70.000 de pacienţi „eutanasiaţi“ şi cei 165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămîn femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme cînd rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht, care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad.

Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: „Pămîntul rus iubeşte sîngele“. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cît mai larg cu putinţă. Ruşii sovietici – ca oricare alţi cetăţeni sovietici – erau într-adevăr victime ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decît în cazul ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cîteva acţiuni severe de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar proporţional mai puţini decît belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de evrei. Morţile civililor sovietici sînt estimate la 15 milioane. În medie, 1 din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului, în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus.

Belarus şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele germane şi sovietice traversînd întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decît o mică porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului, controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decît asupra belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din Belarus şi Ucraina ca aparţinînd Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică desemnată de preşedintele Dmitri Medvedev pentru a preveni „falsificările“ trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal.

Politicienii ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai Holocaustului, scoţînd în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Viktor Iuşcenko îi face ţării sale un mare deserviciu revendicînd zece milioane de morţi: el exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorîţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea.

Colectivizarea, totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost copiat mai tîrziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao.

Preocuparea pentru Ucraina ca sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amîndoi doreau să controleze şi să exploateze grînarul ucrainean şi amîndoi au provocat foamete: Stalin – în întreaga ţară; Hitler – în oraşele şi lagărele cu prizonieri de război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în 1941 supravieţuiseră foametei din 1933.

Întîmplător, politicile germane de înfometare sînt parţial responsabile pentru ideea că ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au recrutat cele dintîi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă crimă, Holocaustul.

Istoria Poloniei este sursa unei confuzii nesfîrşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul, ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, cînd Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au exterminat o mare parte din intelligentsia din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pămîntului, şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului. Aceste două exemple centrale de rezistenţă şi crime în masă erau confundate în mass-media germană în august 1994, 1999 şi 2004, la toate aniversările recente, o dată la cinci ani, ale răscoalei din Varşovia, şi aşa va fi şi în august 2009.

Dacă vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore cîmpurile în care au avut loc uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă peste gropile morţii de la Kuropaty, în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decît criticii săi. Înfometînd prizonierii sovietici, împuşcînd şi gazînd evrei sau împuşcînd civili în acţiunile anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate din populaţia belarusă a fost ori omorîtă, ori exilată forţat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o altă ţară europeană.

Amintirile Belarus-ului despre această experienţă, cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general, surprinşi să afle că Belarus a fost atît epicentrul uciderilor în masă din Europa, cît şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de răvăşitor ca absenţa economiei.

Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică.

Deşi istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice, memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică.

Au făcut acest lucru într-un mod care ne pare obscen şi înspăimîntător astăzi, dar care era suficient de plauzibil pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mîncarea nu mai este o grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sînt sau vor fi în curînd. În secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă formă.

Dacă există o lecţie politică generală a istoriei uciderii în masă, aceea e nevoia de a fi prevăzător în ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decît mort, iar planurile de mai sus devin de negîndit.

Europa de astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decît orice alt colţ din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate devieri de la istorie, într-o vreme cînd este nevoie de istorie mai mult ca oricînd. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cît mai corecte.

Timothy Snyder este profesor de istoria Europei de Est la Yale University. A publicat, între altele, volumele: The Reconstruction of Nations: Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569-1999 (Yale University Press, 2003), Sketches from a Secret War: A Polish Artist’s Mission to Liberate Soviet Ukraine (2005), The Red Prince: The Secret Lives of A Habsburg Archduke (Basic Books, 2008).

(Acest articol reprezintă versiunea amplificată a comunicării prezentate de Timothy Snyder la reuniunea revistelor culturale europene organizată de Eurozine la Vilnius, în mai 2009. A apărut iniţial în The New York Review of Books, 16 iulie 2009, şi pe www.eurozine.com. © Timothy Snyder/NYREV, Inc. © Eurozine. Dilema veche deţine exclusivitatea pentru versiunea românească)

traducere de Andreea ENEA

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=288&cmd=articol&id=11298

Tismaneanu vuelve a la carga

( http://imbratisare.blogspot.com )

Vladimir Tismaneanu, uno de los intelectuales promocionados por los medios de comunicacion rumanos para crear opinion publica a favor del sistema de explotacion capitalista tras el golpe de Estado de 1989, sigue mintiendo descaradamente en sus articulos de Evenimentul Zilei. El tema de hoy es su preferido, el ataque a la ideologia comunista.

Hay que recordar primero, para poner en antecedentes sobre este personajillo a sueldo del sistema, su pasado igual de arribista en el periodo comunista que tanto ataca hoy. Era hijo de dos militantes importante del Partido Comunista de Rumania, Leone Tismaneanu y Hermina Marcusoh, y durante su infancia y juventud disfruto de los privilegios que eso significaba en aquel entonces (en aquel sistema comunista que devino en autoritario). Tambien fue cortesano del circulo de Nicolae Ceausescu, siendo amigo intimo de su hijo Nicu y compañero de las juergas y regalias que eso significaba, aunque no se conoce que esa amistad y el disfrute de los privilegios fuera rechazado por el en ningun momento.

En diciembre de 1989 fue de todos aquellos amigos del regimen que, de repente, cambiaron de chaqueta para seguir disfrutando de los mismos privilegios en el sistema capitalista. Hasta aqui puede ser comprensible que, una persona sin principios, se agarre a la veleta del poder gire hacia donde gire. Pero la desverguenza de este señor le hizo convertirse en el principal paladin contra el sistema del que se aprovecho entonces, antes de aprovecharse del de ahora.

Tismaneanu es el tipico cortesano al que le da igual a quien haya que adorar y a quien haya que criticar... Un mercenario de la palabra que no tiene verguenza alguna es criticar lo que antes sostuvo, sin sentir la contradiccion de su propia critica, o la coherencia de su actitud de prostituta del poder.

El regimen comunista tan criticado hoy por los asalariados del capital era tan autoritario y tan corrupto como el actual, porque aquel autodenominado "comunismo" no era ni igualitario ni participativo, sino semejante al capitalismo que gobierna hoy a los rumanos: distante del pueblo, autoritario y gobernado por "fuerzas superiores" (como la recurrida ley del mercado) en las que el pueblo no puede intervenir. Ejemplo de la "sociedad sin clases" que anuncio Kruchev cuando murio Stalin, se convirtio en una sociedad burocratica, donde la falsa ausencia de clases permitia que unos cuantos dominaran sobre la mayoria (es decir, como ahora). De hecho, los mismos que estaban entre los privilegiados antes, lo siguen estando ahora, salvo que mucho mas surtidos de riquezas y dineros.

En fin, que el antiguo y actual nomenklaturista, Tismaneanu, dice hoy, aprovechando unas palabras del antiguo nazi Benedicto XVI, lo siguiente, en relacion a la propuesta Declaracion de Praga:

"El 23 de agosto se cumplen siete decenios del funesto abrazo entre bolchevismo y nazismo, el Pacto Ribbentrop-Molotov (de hecho Hitler-Stalin). No se habla de un pacto coyuntural, sino de uno profundo, con evidentes raices ideologicas. La Declaracion de Praga propone que esta fecha nefasta se nombre Dia de las victimas del nazismo y del comunismo (...) Este documento precisa que " en el siglo XX los paises europeos han sufrido dos regimenes totalitarios, el nazismo y el stalinismo, que nos llevaron al genocidio, a la perdida de derechos y libertades del hombre, crimenes de guerra y crimenes contra la humanidad""

Hasta aqui parece talmente que esta hablando del Imperio Yankee del que hoy es cortesano Tismaneanu (quiza si llegara a caer alguna vez le criticaria en igual medida que al comunismo). El autor relaciona la citada Declaracion, propuesta por los partidos neoliberales de Europa para igualar la genocida ideologia nazi (tan presente dentro del propio neoliberalismo), con la ideologia comunista, con el fin de quitarse un obstaculo de enmedio en la explotacion y dominacion de los ciudadanos del mundo (el señor Tismaneanu se centra en Europa porque, ademas de otros muchos defectos, es Eurocentrico).

Segun el, la firma y aprobacion de la Declaracion de Praga sera una especie de documento fundacional de la conciencia europea, como si hasta ahora no la hubiera tenido, y muy sucia. En fin, que este intento del cortesano del neoliberalismo, antes en la corte de Ceausescu, y mañana quien sebe de quien, el nazismo y el "stalinismo" son dos regimenes similares, demostrando una falta de profundidad historica y sociologica tremenda.

En primer lugar, el pacto entre Hitler y Stalin el 23 de agosto de 1939 no fue un hecho "con profundas raices ideologicas", sino una estrategia de Hitler para asegurarse el frente oriental tranquilo y del gobierno sovietico para ganar tiempo ante la previsible agresion nazi futura. Deberia el señor Tismaneanu (si tiene tiempo para otra cosa que no sea los deberes que le mandan) indagar en la documentacion diplomatica de los inicios de la Segunda Guerra Mundial, donde vera que Roosevelt, Churchill y Stalin estuvieron negociando bastante tiempo un pacto militar para frenar la amenaza nazi, y que el embajador de Estados Unidos en Moscu, Joseph Davis, convencido de la necesidad de este, promociono a pesar de los movimientos anticomunistas y pronazis poderosos en el Estados Unidos de preguerra.

Stalin propuso a los futuros aliados firmar un acuerdo de defensa mutua antes de que estallara la guerra, en vistas al expansionismo evidente del ejercito nazi. El interes de Stalin era principalmente pragmatico, pero tambien ideologico, porque el nazismo significaba para los comunistas el triunfo destructivo de los capitalistas burgueses frente a la clase obrera. El comunismo y el nazismo son antagonicos, no tanto como el capitalismo y el fascismo, que son dos caras de la misma moneda como bien demostro el sociologo Michel Foucault.

Stalin propuso ese pacto, y aviso de que si no se firmaba, intentaria hacerlo con Alemania para ganar tiempo y poder desarrollar su ejercito, todavia no tan fuerte como debiera ante la amenaza nazi. Las potencias occidentales, todavia dubitativas y con unos capitalistas que no tenian claro quien les interesaba que ganara una posible guerra (recordemos que la familia Bush fueron unos grandes amigos de los nazis y sus intereses), dejaron pasar el tiempo y Stalin se vio obligado a firmar el pacto Ribbentrop-Molotov.

Hay una pelicula hollywoodiense, dirigida por Michael Curtiz en 1943, en plena guerra y cuando todavia la URSS no se convirtio en el enemigo ideologico mortal que las peliculas de Hollywood tambien tenian que derrotar, que se titula "Mision en Moscu". Esta basada en la historia del embajador yankee en Moscu, y describe la situacion previa de las relaciones diplomaticas hasta, precisamente, la firma del pacto entre Stalin y Hitler, describiendo como los intentos de Stalin por crear un frente internacional antifascista fueron frenados por aquellos que no tenian tanto interes como luego dijeron, cuando termino la guerra, en que Alemania y el fascismo salieran derrotados.

De hecho, poco antes del pacto Hitler-Stalin, el 1 de abril de 1939, habia terminado la Guerra Civil Española, entre el ejercito del gobierno democratico y los partidarios del fascismo, que de hecho fue un ensayo de la futura Segunda Guerra Mundial. En la Guerra Civil Española se enfrentron las tropas de la URSS contra las de Alemania e Italia, pero ninguna potencia de las que luego lucharian contra Hitler estaban decididas todavia de a quien apoyar. De hecho la actitud de los gobiernos ingles y frances, y por supuesto norteamericano, fue mas bien favorable en cuanto a ayudas economicas y comerciales, al fascismo de Franco y de Hitler.

El ejercito rojo sovietico, cuando se rehizo del ataque por sorpresa de Hitler en 1941, llevo la mayor parte del peso militar en la victoria contra Alemania, a pesar de que luego la propaganda capititalista centrara la historia de la victoria solo en batallas como Normandia o Las Ardenas. De hecho su avance imparable, como una apisonadora, provoco que el ejercito aleman retirara varios regimientos del frente occidental y que los alemanes comenzaran a intentar pactar la paz con los "amigos" hasta el inicio de la guerra, los ingleses y los norteamericanos.

Se puede decir que el Ejercito Rojo derroto a Hitler, y, por ende, libero a Europa del fascismo. Aunque esto jamas fue reconocido por los que se adjudicaron la victoria y despues centraron su propaganda en derrotar e invisibilizar el merito de la potencia sovietica, los EEUU, y a invisibilizar el exito economico y en desarrollo humano del sistema comunista ruso.

La Union Sovietica fue el pais mas comprometido desde el principio, desde mucho antes del inicio de la Segunda Guerra Mundial, contra el fascismo, al contrario que los capitalistas de Europa y EEUU que prefirieron siempre sus negocios a la lucha ideologica (y si no que se lo digan a la Republica Española)

Por otro lado, la estrategia tan exitosa en Rumania de negar todo lo positivo que tuvo el comunismo (que lo tuvo a pesar de su decadencia final por el alejamiento de la ideologia) tambien responde a esa criminalizacion intencionada de la teoria socialista, del marxismo, de todo lo que sea un obstaculo para la conservacion de los intereses de unos pocos sobre miles de millones de personas, para el mantenimiento del status quo en el que los privilegiados y sus cortesanos y aduladores.

Y en el caso de Rumania, el intento de estos aduladores de justificar y ocultar la propia biografia de los anticomunistas rumanos de hoy, supongo que responde al intento de ocultar, por la autoverguenza propia del converso, de ocultar su pasado, mintiendo como locos con el proposito de demostrar lo anticomunistas que son... En realidad son arribistas, cortesanos en cualquier corte, la nazi, la comunista o la capitalista... Ellos si que tienen una raiz ideologica que se hace comun en cualquiera sea el sistema, que consiste en que, por encima de cualquier moral, etica o ideologia, estan siempre en venta.

Por cierto que, aunque esta actitud es comun en todos los paises del este de Europa, en Rumania esta mas exhacerbada, ya que aqui no hubo realmente un cambio de sistema como en otros estados, sino que la "Revolucion" se hizo, paradojicamente, para que no se produjera una ruptura con todo lo anterior, y que los mismos que controlaban y disfruaban de los privilegios antes pudieran continuar haciendolo despues, sin que el juicio internacional a Ceausescu se llevara por delante a los demas miembros del entorno del poder, que asi han podido continuar en la cuspide social y en el poder politico hasta mismamente hoy.

Tismaneanu es uno de los mas repugnantes de esta realidad.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/864196/SENATUL-EVZ-Papa-Benedict-universul-concentrationar-si-Declaratia-de-la-Praga-/

http://misionenmoscu.blogspot.com/

    Andrei Plesu, un grai de Curtea-Veche

Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 09 Apr 2008

Intr-un numar recent al revistei Dilema veche (215, 29 martie), Andrei Plesu medita contrariat pe marginea expresiei „a citi carti“ si-i denunta pleonastica. Ca un mai tanar cavaler al nou desfiintatului ordin al lecturii, ma alatur celor spuse acolo: intr-adevar, in mai putin decat timpul unei vieti lectura a ajuns un soi de rasfat privat pe care o minoritate se incapataneaza sa-l cultive, in detrimentul placerilor efervescente ale epocii multimedia. Pe de alta parte, asa cum lesne poate observa orice sofer, am ajuns sa ne petrecem mai mult timp in trafic decat in biblioteca.

incercand probabil sa contracareze cumva acest deficit de carti pe cap de locuitor, dar si plictisul teribil din viata conducatorilor auto pasionati de lectura, Andrei Plesu s-a apucat de citit. De data asta cu voce tare, voce pe care a imprimat-o pe un teanc de CD-uri, din care se aud gandurile si cuvintele unor Pasadia, Pirgu sau Pantazi. Ati ghicit, desigur, e vorba de Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Caragiale, in varianta interpretata la microfon de Andrei Plesu. Fiind pentru prima data cand ascult un audiobook in masina (cele patru CD-uri asigura o autonomie a auditiei de vreo patru-cinci sute de kilometri), am avut un sentiment nou, care cred ca merita experimentat urgent de orice sofer-cititor. Ideea e ca in voce se simte mult mai aprig iubirea unui lector fata de autorul iubit. Transformarea asta a vocii tale interioare din timpul lecturii proprii intr-o voce exterioara a unui lector indragostit rescrie cartea si o transfigureaza subtil. Iar in cazul de fata, ascultandu-l pe Plesu evocand melancolic amintirile lui Pasadia sau, mai ales, zeflemisind in limba suculenta a lui Gogu Pirgu, auzi ca venind dintr-o adanca departare acea oscilatie din inima lectorului, acea tensiune veche si profund omeneasca dintre patima pentru un branzet rascopt si privirea dornica sa zareasca centura de smarald a lumii, din gandul lui Ibn’Araba. Asadar, suiti-va la volan, bagati CD-ul si fiti ascultatori!

* Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche in lectura lui Andrei Plesu, audiobook, Humanitas Multimedia.

Despre fitze de tot soiul                        

Irina-Gabriela BUDA

Într-o seară petrecută alături de prieteni, într-o cafenea primitoare, cu muzică bună, am avut ocazia să particip la o discuţie care a prilejuit un real subiect de reflecţie şi dezbatere: unul dintre comeseni propune, ca loc eventual de continuare a ieşirii noastre în oraş, un club de noapte din apropierea Casei Centrale a Armatei. Cum în grupul nostru se afla şi un amic străin, mă grăbesc să precizez oarecum ironic că acela este genul de local catalogat prin expresia - antipatică mie de altfel - "de fitze" (vă rog să luaţi seamă la folosirea literei z pentru marcajul fonetic). În acel moment, o intervenţie lămuritoare vine să sublinieze că "pentru ea - adică pentru mine - este de fitze", dar că, de fapt, el nu ar intra în această categorie. De ce? Pentru că, desigur, barurile şi cluburile frecventate de mine şi de o mare parte a prietenilor şi colegilor mei s-ar situa cel mai departe de o astfel de valorizare, şi atunci, prin comparaţie, apreciez în mod confuz ce este fitzos şi ce nu.

Oare?

Ce înseamnă fitze? Eu suspectez că acest cuvînt este greşit folosit, la fel ca expresia "lume bună". Şi asta se întîmplă pentru că se utilizează în mod restrictiv semnificaţia conceptului. M-am gîndit la asta în clipa cînd am aflat, mai exact, am încercat să fac un raţionament inductiv pornind de la o enumerare care se voia elitistă, prin urmare restrînsă - ce este cu adevărat un club de fitze. "Păi, cum care?" - sînt întrebată şi urmează şirul de nume, dintre care cele mai de seamă aveau, mă întreb de ce, nume exotice de plante.

Aha, deci fitze înseamnă în primul rînd bani. Cu carul... În al doilea rînd, aceştia presupun un mod mai mult sau mai puţin ilicit şi "important" de a face rost de ei. Acest ultim aspect se adresează cu precădere bărbaţilor (care fac ceva ca să-i cîştige). În cazul femeilor, este adesea suficient să aibă o vestimentaţie adecvată (adică de clasă, adică de firmă, de cele mai multe ori autentică), să fie cît mai decorative, să reflecte prestigiul şi starea materială a domnului pe care îl însoţesc. În astfel de cluburi vom întîlni adesea fiii şi fiicele celor care se străduiesc să facă bani. De multe ori, prezenţa în aceste localuri a obişnuiţilor săi este mai degrabă doar un motiv de socializare şi etalare.

Tot în categoria "cu bani" intră şi fitzele de o - evidentă - calitate inferioară, cele "de cartier". Fără a etala un snobism elitist, le-am catalogat astfel pentru că acestea presupun făţiş legitimitatea manifestării diferitelor forme de vagabondaj ca stil de viaţă. Cei care au mai auzit cîte ceva din hip-hopul românesc vor înţelege "ce vreau să zic" (ca să citez nişte clasici). Nu ştiu în ce măsură stilul acesta se regăseşte cu adevărat în cotidian (în prezent constat că, dacă mergem prin Militari sau Pantelimon, nu ne simţim, din fericire - chiar ca - în Harlem), dar el şochează prin viziunea inversată despre moralitate pe care o afişează: eroii sînt cei care "fac pîrnaie" şi nu că am fi refractari la acest lucru, însă aflînd motivele pentru care au ajuns acolo (droguri, prostituţie...), ne dăm seama că nu avem de-a face în nici un caz cu vreun soi de haiduci sau de militanţi împotriva justiţiei nedrepte.

Pentru aceştia imperativul de a se îmbrăca "cu (veritabile) haine dă firmă" este de cele mai multe ori doar un deziderat şi viziunea despre eleganţă este straniu distorsionată, pendulînd între mîndria de a fi "băiat de băiat" şi cea de a fi "domn", ca semn al situării în partea superioară a ierarhiei "găştii" (pentru cei care au timp şi răbdare recomand cu căldură videoclipul românesc "Gentelman"; e lămuritor...). Şi iată-ne ajunşi în sfîrşit la miezul problemei care mă frămîntă. Să ai fitze înseamnă doar să ai bani şi să te afişezi ca atare cu mîndrie? Dar de fitzele "intelectuale" ce spuneţi? Să luăm, spre pildă, intelectualul "de bodegă": non-conformist, educat eventual într-o subcultură hippie sau punk, băutor vrednic, întotdeauna de băutură ieftină, melancolic, ironic şi critic peste măsură. Nu de alta, dar de multe ori acesta îşi şi cîştigă o pîine - sau o chiflă ar fi mai bine să zic? - din practicarea unei meserii intelectuale, fiind eventual profesor, ziarist, muzician de ocazie, artist, şi simte prin urmare că este menirea lui să pună ordine în lume, fie doar şi la nivel discursiv. Acesta ştie foarte bine ce este valoros şi ce nu din punct de vedere cultural şi moral, atîta doar că de multe ori axiologia sa este nepermisivă şi anchilozată în clişee. Este aproape o mîndrie să stai la cort, dacă mergi la hotel - fie şi doar pentru că suferi de reumatism -, eşti catalogat drept un neam prost cu viziuni simpliste şi avid de bani care nu mai ştie să se bucure de ce este autentic frumos; la fel de bine este şi să te îmbraci prost sau să fumezi ţigări româneşti fără filtru. Elitismul fitzelor intelectuale este poate mai agresiv şi autoritar decît al celor "cu bani": am auzit oameni care susţineau că cei cărora le place (doar!) Vivaldi pot fi consideraţi facili din perspectiva cuiva care ascultă cu adevărat muzică bună. La fel stau lucrurile şi cu judecata la care te pot supune ascultătorii de rock vechi. Deşi, pe de altă parte, la ce alte critici te poţi supune dacă te decizi să "evoluezi" şi părăseşti clasicii anilor �60-�70 pentru cine ştie ce năstruşnicie care se cîntă astăzi şi care este suspectă de lipsă de originalitate (şi dacă chiar se dovedeşte a fi aşa...).? Dacă mai vorbim şi de ce literatură este mai de bon ton să citim, trebuie să vă avertizez că cititorii de beletristică clasică sînt defavorizaţi în raport cu cei care o preferă pe cea contemporană.

Intelectualul "de bodegă" se adună cu semenii săi seara în cluburile vechi din zona Lipscaniului, iar vara se mută cu cortul şi eventual gaşca la mare. Unde? La Vamă. Ba s-avem pardon, "Vama nu mai este ce era altădată, acum toate neamurile proaste au invadat plaja cu mizeria lor, cu muzică latino comercială, cu maşini, haideţi mai bine în 2 Mai că acolo mai poţi găsi o urmă din ce a fost odată" (nu vi se pare familiar?). Şi astfel, personajul nostru îi comentează la o bere pe cei care nu sînt asemenea lui; dacă la Vamă era doar stuf şi pustietate, fără "cocalari manelişti", discursul său ar fi fost poate mai puţin productiv şi vacanţa mai plictisitoare, dar există o plăcere a autoregăsirii, a manifestării instinctului teritorial sau de apartenenţă cînd contextul social îţi oferă prilejul de a trasa o linie de demarcaţie între ce reprezinţi tu şi ce înseamnă ceilalţi, iar în acest sens fitzele celor cu bani, ca şi ale intelectualilor sînt la fel de agresive, după ce efectuează un slalom periculos (graţie cantităţii respectabile de alcool consumate) printre gunoaiele pe care el însuşi - şi nu aceştia - le-a lăsat printre corturi. Mărturisesc că acest aspect mă lasă nedumerită mereu cînd vine vorba: cu ce este mai bun scandalul punkerilor decît cel al nechemaţilor fani latino sau house? Sau de ce e mai puţin deranjant să văd sticle de votcă aruncate pe toată plaja decît să constat că cineva a apărut la 2 Mai într-o maşină relativ scumpă?

În sfîrşit, o altă subspecie a intelectualului cu fitze este "urbanul" (termenul nu îmi aparţine, deşi mi-aş fi dorit). Cei din această categorie se remarcă prin prezenţa unui izomorfism sexual la nivel de imagine. Fetele şi băieţii poartă tenişi, coafuri aparte, eventual cu bretoane asimetrice şi agrafe bizare, traiste sport care de multe ori constituie o provocare prin greutatea şi mărimea lor, şi mai sînt cunoscuţi prin expresia oarecum ironică, cu a cărei origine iarăşi nu mă pot mîndri, de "pokemoni". Moda feminină se situează la polul opus celei preferate de reprezentantele fitzelor financiare, dacă pot spune astfel. Ea manifestă o tendinţă evidentă spre nedecorativ şi defeminizare. Am spune că unii "urbani" par să critice cu ironie genul clasic de femeie atrăgătoare şi implicit accesorii cum ar fi fardul, lenjeria de dantelă, bijuteriile de aur, oja roşie, părul buclat ca fiind, bănuiesc, semne ale frivolităţii şi preocupării pentru chestiuni superficiale, nenaturale şi mercantile. (Desigur, nu toţi o îndrăgim pe Nicoleta Luciu, dar asta nu înseamnă că atractivitatea unei femei nu este ucisă de o pereche de tenişi combinată spectaculos cu nişte şosete trei-sferturi roşu aprins cu roz, dungate.)

"Urbanii" sînt însă totodată buni prieteni ai tehnologiei ultramoderne, fiind însoţiţi mai mereu de dovezi sofisticate în acest sens, laptop-uri, diverse aparate de ascultat muzică, camere digitale, mobile ultracapabile. Mulţi profesează în domeniul artelor media şi al publicităţii şi ascultă muzică interesantă, necomercială, fiind poate cei mai conectaţi la ce se întîmplă bun şi nou din punct de vedere subcultural peste hotare.

Şi iată-ne întorşi de unde am plecat, adică de la clubul de noapte vinovat de naşterea acestei meditaţii despre mondenitate, un loc trendy unde pot fi găsiţi "urbanii" noştri. Prin urmare, mai poate spune cineva că nu există fitze şi dincolo de lumea orgoliilor financiare? Interesant este de ce m-am simţit în mod surprinzător puţin afectată de afirmaţia prietenei mele, ca şi cum a nu merge într-un loc "de fitze" sau chiar faptul de a nu avea fitze ar fi ceva rău. Şi mi-am dat seama care ar fi motivaţia: exact din nevoia de a te mîndri cu spaţiul cultural care te reprezintă. Este una firească şi, deşi fiecare din noi cade în mod inevitabil victimă conflictelor şi criticilor, fiind inserat în social, cele venite din partea "alor noştri" par mai uşor de neutralizat. Iar în virtutea unei nevoi înnăscute de familiaritate, atunci cînd vine vorba de fitze, "ale noastre" par mai scuzabile şi - de ce să nu recunoaştem - mai simpatice. Manifestarea fitzoasă este un mod - fireşte, superficial - estetic (pînă la un punct, atît timp cît nu cade în ridicol) de a arăta ce sîntem şi de unde venim. Şi - de ce să nu recunoştem - le avem cu toţii mai mult sau mai puţin, în măsura în care sîntem mulţumiţi de ceea ce ni se întîmplă.

Pînă una-alta, sfatul meu este: fiţi fitzoşi! Nu mult, că strică, dar atît cît să vă simţiţi bine cu voi înşivă şi ceilalţi în compania voastră!

sursa:             http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=192&cmd=articol&id=6804

Cea mai ieftină fiţă, pe care şi-o poate permite oricine, e fiţa de limbaj. Nu te costă nimic, poţi face lejer abuz de ea şi o ai la îndelimbă mereu. Cea mai frecventă fiţă modernă mi se pare vorbitul în englezo-română. Un film nu mai e plictisitor, e "boring". O situaţie nu mai este grozavă sau extraordinară pentru un fiţos, e "cool". În loc de şedinţă, avem "meeting", în loc de disponibil, se spune "available", în loc de deschis la minte, se foloseşte obligatoriu "open mind". Dacă românii ar vorbi numai în engleză, ar fi ceva normal, banal chiar. Însă pentru cine vrea să fie fiţos este obligatoriu să combine engleza cu româna.

– Helo, dragule! – Chis iu, iubito! – Ce faci? Văd că eşti foarte gud luching azi. – Da, sînt hepi, am fost la şoping la Mall şi am găsit o rochie foarte cul şi veri gud prais. – O, i-auzi, greit! Ia s-o văd şi eu. – Ueit un minut, s-o pun pe mine. – Ooo, este veri nais. Dar unfortciănli are o mică ruptură aici, la spate, n-ai văzut-o? – Cum? O, nu, fac! Şit! Sacăriţa aia de vînzătoare mi-a dat una cu defect! – Hai, lasă, nău prablăm, o schimbi tu mîine. Nu merită pentru atît să fii pist of toată seara. – O, rait, ai dreptate.

Aţi urmărit o discuţie de cuplu mega-cool, chiar dacă subiectul ei este stiupid. Deci am zis stiupid, sper că aţi citit bine, nu stupid. Pe lîngă englezo-română, mie îmi plac cuvintele care sînt fiţe maxime doar la un moment dat, dar cu timpul se defiţitizează. Cînd eram eu în liceu era la modă cuvîntul "cocalar". În ţigăneşte, "cocalar" înseamnă omul care trăieşte din ce găseşte în ghena de gunoi. În fiţeşte, înţelesul lui se lărgeşte, acoperind o largă varietate de sensuri. Cocalar trece prin "cretin", poposeşte puţin în "nesimţit", atinge un pic şi noţiunea de "snob" şi intră din plin în "penibil". Am auzit de curînd o fiţă proaspătă, nu ştiu cum să-i zic, un pui de fiţă, o mlădiţă de fiţă sau, ca să mă exprim mai fiţos, o fiţă în stadiu incipient. Momentan e folosită într-un cadru restrîns, dar prevăd că va deveni în curînd o fiţă matură, răspîndită la scară naţională. Iată o mostră din respectiva fiţă, aşa cum am auzit-o povestită de un coleg, căruia îi datorez pe această cale o sticlă de bere de fiţe. Discuţie la frizer. Frizerul vorbeşte încontinuu în timp ce-şi tunde clientul. "E bine aşa gen? Sau vreţi gen mai scurt gen? Să ştiţi că vă stă bine gen aşa… Cred că vă ştiu gen de undeva gen. Lucraţi la restaurantul gen de pe bulevardul gen Dacia? Am mîncat o dată acolo gen, au mîncare foarte bună gen. Dar cam condimentată gen. Mie nu-mi prea prieşte gen, că am probleme gen cu stomacul gen." Deci aţi prins gen, care-i şmecheria gen cu fiţa asta gen. Se bagă cuvîntul "gen" în orice moment al discuţiei, cînd vrea muşchiul gen al limbii tale gen.

Şi acum veţi asista la un moment emoţionant: vă voi povesti cum am asistat eu însumi la naşterea unei fiţe verbale, în Mangalia (era şi mai tare dacă năşteam chiar eu fiţa aia, dar n-a fost să fie, a adus-o pe lume un prieten). Într-o seară, prietenul ăsta a venit cu o propunere. Să inventăm un cuvînt de fiţe, sinonim cu "cocalar", să-l folosim intensiv, ca pe un cuvînt înţeles doar de noi şi să vedem unde se ajunge cu răspîndirea lui. Cuvîntul inventat a fost: "obses". Timp de un an am bombardat discuţiile cu cuvîntul "obses". Profesori, colegi, necunoscuţi, flori, fete şi băieţi au primit eticheta de obseşi. Ne credeam şmecheri, aveam cuvîntul nostru. Ne intrase în obişnuinţă, devenise vital ca aerul. Cînd ne întîlneam (eram vreo opt prieteni în gaşca mea), cuvîntul ăsta era rostit într-o oră, involuntar, de vreo douăzeci de ori. Aşa cum ne-a pasionat, la fel de repede ne-a şi plictisit la un moment dat. Nu ştiu cum ne-am dezobişnuit de el. Dar, după un an, cînd îl şi uitasem, unul dintre noi a adus o mare veste în grupul nostru de prieteni: cuvîntul "obses" ajunsese la Bucureşti şi se plimba din gură în gură prin campusul Grozăveşti. Mai mult, îl auzise la un student, de loc din Braşov, care rostise: "Ce obses e tipa aia!".

Deci probabil că ajunsese chiar şi la Braşov fiţa noastră inventată, se poate ca băiatul să fi venit cu ea de acasă, în Capitală. Nu ştiu pe unde o mai rătăci acum cuvîntul obses. Poate că e pe cale de dispariţie, poate că-i e frig şi n-are ce mînca. De aceea, fac un apel la toţi cei care citesc almanahul de faţă să adopte cuvîntul "obses" şi să-l ajute să se dezvolte. Daţi-i o şansă acestui cuvînt de fiţe. Măcar o dată în viaţă dacă îl rostiţi, într-o discuţie în care vreţi să fiţi şmecheri, eu consider că e suficient. V-aţi făcut datoria faţă de "obses". Nivelul maxim pe care-l poate atinge acest cuvînt, ca de altfel orice cuvînt de fiţe, este să ajungă în DEX. Atunci e terminat şi îşi pierde complet farmecul de fiţă, cînd devine o fiţă oficială. DEX-ul consacră cuvîntul pe termen lung, dar sub formă împăiată.

Asii serviciilor secrete romanesti din perioada interbelica - Mihail Moruzov si Eugen Cristescu - s-au aflat intr-un razboi permanent extrem de pagubos. Doua personalitati puternice, dedicati din tinerete serviciilor secrete, Eugen Cristescu si Mihail Moruzov se deosebeau in foarte multe privinte - insa au impartasit si multe caracteristici comune. Actiunile si meseria lor au facut ca cei doi sa impartaseasca aceeasi soarta si sa moara de mana reprezentantilor celor doua curente politice extremiste ale secolului al XX lea. Mihail Moruzov a fost impuscat de legionari fara sa fie judecat in inchisoarea de la Jilava iar Eugen Cristescu a murit in inchisoarea de la Vacaresti in 1950 - dupa ce a reusit sa-si negocieze totusi cu comunistii un regim preferential de detentie.

Insa in anii '30 ai secolului trecut, Cristescu si Moruzov se ciocneau adesea pe terenul spionajului. Moruzov era seful Serviciului Secret de Informatii (SSI) de pe langa Statul Major al Armatei, in vreme ce Eugen Cristescu era secretar de stat in Ministerul de Interne. In toamna anului 1932 cei doi sefi de spioni romani s-au incontrat din cauza unei probleme aparent minore: deschiderea unui cabaret ca atatea altele din Bucuresti.

Cabaretul rusilor

In septembrie 1932 trei emigranti rusi - Krukovsky Vasile, Krukovsky Victor si Kavura Ivan - au solicitat autoritatilor romane eliberarea de autorizatii pentru deschiderea unui local de noapte. Solicitarile lor au ajuns si la SSI-ul condus de Mihail Moruzov. Ofiterii SSI au alcatuit un raport in care se preciza: "Dupa cum se spune, localul Alcazar va fi un cabaret de lux, cu un program bogat adus din strainatate, cu cor rusesc, balet, etc. Dupa pregatirile ce sunt in curs, in aceasta intreprindere s-au investit cateva sute de mii de lei. De remarcat ca noii patroni ai Alcazar-ului urmeaza a fi priviti ca persoane suspecte. Toti sunt cu un trecut dubios. Provenienta banilor nu poate fi justificata, iar activitatea lor din prezent ar fi de dorit sa fie supravegheata. Indivizii Krukovsky Vasile si Victor au sosit in tara, venind din Grecia, in timpul verii anului 1931 si cu toate ca sunt refugiati, numitii au reusit sa cumpere o vila cu ferma in Capitala, pe prelungirea Magurele 53. Acum catva timp indivizii Krukovsky au fost urmariti de autoritati si destinati pentru expulzare din tara. Din cauza interventiilor facute de D-l Negropontes acesti indivizi continua a se afla in tara si actualmente deschid localul de noapte "Alcazar". De remarcat ca sunt informatiuni ca Krukovsky Vasile si Victor, in timpul cat au fost la Atena, Grecia, au fost in permanenta legatura cu institutiile sovietice din aceasta tara si ca au lucrat in interesul sovietelor. In ce priveste pe al treilea asociat, anume Kavura Ivan, numitul este venit din Rusia Sovietica in anul 1928 si s-a stabilit in tara. Printre emigrantii rusi este privit ca suspect. Dispune de bani, a caror provenienta nu poate fi justificata. Fratele sau, anume Kavura Nicolae, este agent al G.P.U-ului a stat catva timp in Capitala si in Basarabia, iar in prezent se afla in serviciul unei filiale a G.P.U-ului din Ucraina". Informatiile furnizate de SSI se constituiau in acuzatii grave: legaturi cu serviciile de informatii sovietice si detinerea unor sume mari de bani a caror provenienta nu putea fi justificata.

Pe 13 septembrie 1932, seful SSI Mihail Moruzov semna un referat transmis Politiei de Siguranta - conduse de Eugen Cristescu - in care dupa ce prezenta informatiile de mai sus incheia: "Intrucat cabaretul va avea o montare exclusiv ruseasca si aceasta va atrage multi functionari si ofiteri basarabeni, cautandu-se a se exploata anumite imprudente in legatura cu serviciul lor suntem de parere ca pe de o parte sa nu se autorizeze deschiderea localului, iar pe de alta parte conducatorii sa fie expulzati din tara (m.p.) M. Moruzov".

Raspunsul lui Cristescu

Pe 12 octombrie 1932 Eugen Cristescu raspundea referatului lui Moruzov cu un memoriu din partea fratilor Krukovsky. Acestia au incercat sa se dezvinovateasca sustinand ca denunturile impotriva lor nu sunt fondate, iar banii i-au obtinut de la un bogatas grec, casatorit cu sora lor. Adresa care insoteste acest memoriu este semnata personal de Eugen Cristescu si arata ca: "Avem onoarea a va inainta aceasta cerere memoriu a D-lui Victor Krukovsky, rugan­du-va sa binevoiti a examina explicatiunile date si a dispune sa ni se comunice relatiuni ce ar putea completa cele comunicate noua prin adresa Dvs de mai sus. Numitii se gasesc sub supravegherea noastra si din cercetarile facute, pana in prezent nu s-a putut concretiza nimic contra lor. Dupa primirea relatiunilor ce veti binevoi a ne trimite, vom aviza si comunica deciziunea noastra. (m.p.) Eugen Cristescu"

Practic, seful Politiei de Siguranta sustinea ca informatiile sefului SSI sunt eronate si cerea mai multe detalii asupra informatiilor detinute de serviciul condus de Moruzov. Seful SSI avea sa ignore cererile lui Cristescu - iar problema avea sa ramana in suspensie. Fratii Krukovsky si-au deschis pana la urma un cabaret in Bucuresti - insa acesta nu a avut succes, la fel ca toate celelalte afaceri pe care le-au demarat in capitala Romaniei. Cei doi frati Krukovsky si Ivan Kavura nu mai apar in dosarele SSI decat in cateva note in care se face referire la carciumile detinute de acestia intre 1933-1936, falimentate pe rand in scurta vreme. Insa ce este important in acest caz este lipsa totala de cooperare intre serviciile de informatii romanesti care nu au reusit sa conlucreze in verificarea unor potentialis pioni sovietici.

Rafuieli personale

Relatiile dintre Eugen Cristescu si Mihail Moruzov erau extrem de incordate mai ales din cauza faptului ca acesta din urma se amestecase intr-o chestiune de familie a lui Cristescu. Fratele lui Eugen Cristescu, Gheorghe, s-a indragostit de o verisoara a lui, fiica unui unchi la care statea in gazda pe cand era student la Facultatea de Drept din Bucuresti. Familia s-a opus cu indarjire acestei relatii - iar Eugen Cristescu (care era subdirector in Directia Generala a Politiei de Siguranta) si-a amenintat fratele cu arestarea. In acest moment a intervenit directorul SSI, Mihail Moruzov care l-a ajutat pe Gheorghe Cristescu sa se casatoreasca pe ascuns cu verisoara sa in lipsa dispensei necesare. Tot Moruzov a facut rost de pasapoarte pentru tanarul cuplu si le-a asigurat o luna de miere la Paris, Venetia si Milano. Acest episod a dus la o adevarata inversunare a lui Eugen Cristescu impotriva lui Mihail Moruzov. Directorul SSI l-a angajat pe Gheorghe Cristescu ca sef al departamentului tehnic din serviciul secret pe care il conducea. In aceasta calitate Gheorghe Cristescu avea sa doteze SSI cu mijloace tehnice deosebite pentru perioada interbelica, dupa cum o spune chiar el intr-un raport: "Cabinetul lui Moruzov era prevazut - conform dorintei lui - cu instalatii tehnice speciale si anume: aparate de inregistrare fonica pe discuri si fir electromagnetic (un sistem extrem de avansat, precursor al benzii magnetice, n.red.); microfoane, detectoare speciale, oglinzi transparente prin care poti observa o persoana fara ca dansa sa te vada, celule fotoelectrice detectoare si altele. Unele se manipulau direct de la biroul sau, altele de catre un operator dintr-o camera alaturata. Un automobil Mercedes-Benz, foarte puternic care era dotat cu o instalatie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanti".

Personalitati diferite

Eugen Cristescu, nascut pe 3 aprilie 1895 in comuna Grozesti, judetul Bacau, reprezinta din mai multe puncte de vedere opusul lui Mihail Moruzov. Absolvent de seminar teologic si al Facultatii de Drept, Cristescu si-a petrecut intreaga viata in cadrul serviciilor de informatii - mai ales in cadrul Politiei de Siguranta, care functiona in subordinea Ministerului de Interne, unde a urcat treptele ierarhice pana la postul de director al acestei structuri. A fost scos din structurile de informatii la cererea expresa a lui Carol al II-lea care a aflat de la Mihail Moruzov ca Cristescu strange informatii despre Elena Lupescu. Daca Eugen Cristescu a a vut o cariera de functionar public, Moruzov insa a avut o cariera obscura, ale carei detalii sunt foarte putin cunoscute. Nu s-au pastrat actele de studii ale lui Moruzov - cei care au lucrat cu el spuneau ca a absolvit cursul primar si trei clase de liceu, iar diploma de bacalaureat necesara postului sau de director era una falsificata. Este sigur ca Moruzov nu avea studii superioare. Cel care avea sa ajunga directorul SSI si-a inceput cariera in anul 1909 ca agent special in Directia Generala a Politiilor si a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungand in 1917 in fruntea "Serviciului de informatii al Deltei" la varsta de 30 de ani, in plin razboi. Mihail Moruzov a repurtat o serie de succese care aveau sa-i aduca faima: din 178 de spioni germani trimisi in liniile romanesti, 156 au fost prinsi, printre care si colonelul Friederich von Mayer, seful informatiilor germane in Dobrogea. Moruzov izbuteste sa se insinueze intr-o delegatie a armatei ruse care urma sa trateze capitularea a doua divizii rusesti in fata nemtilor si impiedica incheierea acordului pana ce Comandamentul roman reuseste sa informeze Comandamentul aliat; preia comanda unei divizii a Armatei Rosii din zona, pe care apoi o dizolva; negociaza cumpararea flotei rusesti de pe Dunare pentru suma de doua milioane de lei si numai lansarea unui atac neinspirat asupra acesteia impiedica finalizarea actiunii; dupa incheierea razboiului descopera o ampla actiune a serviciilor de spionaj rusesti care planuisera subminarea economiei romanesti aruncand pe piata romana 12 milioane de ruble false. Moruzov a fost numit in fruntea Serviciului Special de Informatii de pe langa Marele Stat Major al Armatei in 1925 beneficiind chiar de recomandari calduroase din partea lui Eugen Cristescu!

Epoca de glorie a lui Eugen Cristescu a fost in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dupa abdicarea lui Carol al II-lea si preluarea puterii de catre generalul Ion Antonescu, Eugen Cristescu avea sa preia conducerea Serviciului Special de Informatii si sa-l transforme intr-unul dintre cele mai bune servicii de informatii ale regiunii. Cristescu a reusit sa-l informeze pe Antonescu intotdeauna prompt si corect - insa fie nu a reusit sa afle, fie nu a vrut sa-i spuna acestuia de lovitura de la 23 august 1944. In declaratiile date dupa aceasta data Cristescu sustine ca a fost luat prin surprindere de debarcarea precipitata a maresalului Ion Antonescu - insa este greu de crezut ca un om cu experienta lui Cristescu putea fi luat chiar asa usor prin surprindere.

SURSA: http://www.ziua.net/prt.php?id=246176&data=2008-11-29

Pe cine a mituit Romania pentru a intra in NATO?

Joi, 04 iunie 2009 Sursa: Ziua Autor: Cristian Unteanu

Intrebarea e fireasca dupa ce Radu Berceanu, important lider al PDL dar si ministru in actualul guvern, a detonat o bomba pe care suntem obligati sa o luam in serios. Domnia-sa a afirmat ca, in 2003, semnarea contractului cu firma Bechtel a fost un fel de conditie pentru a obtine intrarea in NATO. Iata ce spune Berceanu: "La vremea la care a fost semnat (anul 2003, n.red.), contractul cu Bechtel era un fel de cerinta pentru ca Romania sa intre in NATO. Inteleg nevoia ca o companie americana sa intre pe piata romaneasca in constructia de autostrazi, dar nu inteleg de ce contractul a fost negociat in doar sapte zile, iar valoarea contractului, de 2,3 miliarde de euro, a fost stabilita prin extrapolarea studiului de fezabilitate facut pe sase kilometri la toti cei 415 kilometri ai Autostrazii".

Nu este o acuzaTie oarecare. Personajul care o formuleaza este o piesa centrala a puterii actuale si vice-presedinte al unuia dintre partidele care formeaza coalitia de guvernamant. Ca atare, afirmatiile sale sunt, in mod logic, echivalente cu o luare de pozitie in numele Guvernului Romaniei. Iar daca Guvernul Romaniei este solidar cu ministrul sau, asa cum ar fi normal sa se intample, atunci ne confruntam cu o enorma problema diplomatica si de credibilitate. Apar mai multe intrebari. Ce inseamna exact formularea "un fel de conditie pentru ca Romania sa intre in NATO?". A fost santajata Romania pentru a accepta contractul Bechtel? Daca da, de catre cine? De catre americani, care si-au conditionat sprijinul in raport cu acest contract? A fost "un fel de cerinta" transmisa direct de catre Washington sau a fost vorba despre vreo negociere, de care ar trebui sa aflam, chiar cu cei de la NATO care primisera mesajul american corespunzator? Daca acest anume "fel de cerinta" a ajuns la Bucuresti, pe masa cui s-a oprit si cine a negociat efectiv indeplinirea sa? Daca ceva din toate astea este adevarat si dovedit, atunci contractul este lovit de nulitate. Problema este ca, in acest caz, nu ne vom afla doar in prezenta unui posibil diferend comercial oarecare. Daca lucrurile sunt adevarate si dovedite, atunci insasi prezenta Romaniei in structurile Aliantei nu ar fi decat rezultatul (fie si partial) al unui santaj incercat de americani asupra noastra. Sau, pur si simplu, al unui smen ordinar. Caz in care votul lor in cadrul Summitului nu a fost determinat de considerentele normale politico-militare, ci de un rationament financiar sordid in favoarea unei companii comerciale... DacA este adevarat si dovedit...dar cine ar trebui sa faca lumina? CSAT-ul, evident, caci este o problema de securitate nationala. Dar de ce nu se sesizeaza si Procurorul General, dat fiind ca ministrul Berceanu este absolut sigur de ce spune, neintroducand in afirmatiile sale niciun fel de element posibil de dubiu. Insemna ca stie ceva, are acte, dovezi de toate felurile, poate proba in fata lumii intregi ca biata Romanie are de ce sa mai fie tarata intr-un scandal international de proportii. MitA pentru a intra in NATO? Iata o fraza care sigur ca va face sa explodeze niste supape de siguranta la Bruxelles, intr-un moment in care problemele legate de credibilitatea si utilitatea Aliantei, deloc noi, au fost puse pe tapet intr-un mod foarte serios in raport cu eficacitatea indoielnica a misiunii din Afganistan. Asta le mai trebuie acum, sa se dovedeasca faptul ca procesul prezentat public drept o evaluare severa, constanta si profesionista a reformelor necesare pentru ca o tara sa fie admisa in organizatie a avut cel putin o etapa sau o dimensiune ascunsa, cea a presiunilor sau conditiilor impuse pentru acceptarea de contracte economice. Aceasta este varianta serioasa a lucrurilor. Mai ramane insa si cealalta, a balamucelii obisnuite din capul politicienilor nostri, iesind la rampa dupa cum ii taie capul si incercand cu orice pret sa-si demonstreze utilitatea. Fiindca nu au cum sa-si onoreze fabuloasele lor promisiuni electorale, refolosesc aria "dezastruoasei mosteniri". Numai ca, de data asta, trimitand direct Romania intr-un scandal international sau dezonorandu-i reputatia. Pentru ei nu conteaza. Dar Romania plateste si, cu siguranta, va deconta in continuare pentru cretinismul lor.

„Să-i scriu? La prima ieşire, de dimineaţă rup şi ascund marginea albă a unui ziar vechi ce servea de hîrtie igienică. Dar nu am creion, nici cerneală. Cu ce să scriu? Pot să înlocuiesc peniţa cu o aşchie de lemn. Cu unghiile, smulg una din scîndura care astupa ferestruica carcerii. Voi scrie, deci, cu aşchia aceasta şi cu sînge. Mijlocul cel mai uşor de a-mi procura sînge? Să-mi muşc mîna. Aleg un loc pe dosul mîinii stîngi. Între degetul mare şi arătător. Acolo unde, cînd ţii pumnul închis, carnea face o cută. O apuc cu dinţii. Iau prea multă carne. Mă doare, dar dinţii nu intră în carne. După mai multe încercări, fără îndoială prea timide, dar totuşi dureroase, dinţii refuză să muşte. Faptul acesta mă scoate din sărite. Nu pot permite acestei cărni nenorocite să fie mai puternică decît voinţa mea. Mai puternică decît mine. Mă muşc din nou. Cu furie. De mai multe ori. Muşc din ce în ce mai tare. Întîi îmi smulg pielea. În sfîrşit, apare puţin sînge. Prea puţin. Muşc din ce în ce mai adînc. Sînge. O picătură. Încă o picătură. Încep să scriu. Cu prudenţă din cauza vizetei. Scriu un cuvînt. Muşc din nou. Încă un cuvînt. Îmi strîng dinţii cu putere în jurul rănii şi mai storc cîteva picături. Scriu numai cîteva cuvinte.“

(Lena Constante, Evadare tăcută, Editura Florile Dalbe, 1995)

SURSA:  http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=273&cmd=articol&id=10598

Elena Ceausescu avea o unitate speciala pentru interceptari

» Elena Ceausescu isi inregistra sau asculta in direct prietenii si rudele. "Era foarte curioasa si rautacioasa", povesteste fostul ofiter Dumitru Prichici.

» Securitatea procura dispozitive de ascultare din Occident care erau ulterior asamblate, in tara, de specialisti romani.

Serialul "Romaniei libere" despre ascultarea convorbirilor private inainte si dupa 1989 – unul dintre cele mai controversate si misterioase subiecte ale societatii noastre – continua si astazi cu rezentarea unor dezvaluiri despre modul in care isi procura Securitatea tehnica de interceptare. Cel care ni s-a confesat a fost Dumitru Prichici, fost ofiter de Securitate, specializat in producerea de tehnica pentru interceptarea convorbirilor sau pentru bruierea acestora. Fostul ofiter s-a ocupat si de securizarea vizitelor externe ale dictatorului Nicolae Ceausescu. Dupa 1990, si-a deschis propriul sau atelier, unde si-a fabricat inventiile in domeniul interceptarilor telefonice. Deoarece si-a scos produsele la vanzare, potrivit obiectului de activitate al firmei

sale, lui Prichici i s-a facut dosar penal, fiind judecat pentru subminarea sigurantei nationale. Prichici a fost condamnat la doi ani de inchisoare cu suspendare, dar ulterior a sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care i-a acceptat dosarul spre judecare.

Securitatea "facea piata" in Occident pentru a fura tehnologie

» Reporter: Sunteti unul dintre ofiterii care au inventat si au fabricat aparatura de ascultare in laboratoarele Securitatii, iar apoi ati montat-o sau i-ati invatat pe altii sa monteze aparatele in case, in birouri, localuri. Va bantuie vreun sentiment de vinovatie? Dumitru Prichici: Eu m-am ocupat doar de partea de tehnica – operativa, de productie si intretinere. Sa stiti ca in acest domeniu al Securitatii a fost recrutata toata crema din scoli si intreprinderi. Am crezut ca fac un lucru bun pentru tara. In copilarie am vrut sa ma fac preot, tot asa, pentru a ajuta oamenii. Inainte de a intra la Securitate am lucrat la Electrotehica, sectia militarizata. Era a Apararii. Eu am vrut sa fac numai bine. Sigur, se poate spune ca am participat la raul general, insa eu nu am lucrat cu oamenii. Cel mai mult rau au facut securistii – ofiteri si procurori – de la Cercetari Penale, nu noi, de la tehnica operativa. La noi au lucrat profesori de la Politehnica, academicieni, crema cercetarii.

» Rep.: Concret, ce faceati in structurile Securitatii? Prichici: Din 1963 pana in 1987 am lucrat numai la directiile tehnice operative ale Securitatii, care se ocupau cu cercetarea, inventarea si productia de tehnica din toate domeniile economiei nationale in laboratoarele noastre, adica ale Securitatii. si securizam. Nu ne ocupam numai de aparatura de interceptare-ascultare sau de bruiere, ci de toata tehnica operativa, din toate domeniile, de la inginerie, electronica, electrotehnica la armament, adica absolut in toate domeniile. Eu am lucrat la proiectare, la productie, dar si la intretinea aparaturii de comunicatii de la Directia a V-a (care se ocupa de protectia familiei Ceausescu si a inaltilor demnitari comunisti – n.r.). Mai precis, la Unitatea R (comunicatii radio) a acestei directii. Aveam misiunea de a impiedica defectiunile, mai ales cand il insoteam pe Ceausescu.

» Rep.: Ce defectiuni? Prichici: Spre exemplu, cu multi ani in urma Ceausescu s-a intalnit cu Tito (conducatorul fostei Iugoslavii – n.r.) la Timisoara. A picat statia de emisie-receptie din zona, eu am reparat-o rapid. Se putea intampla orice, chiar si un atentat, si nu aveam cu ce comunica. Asta era atunci misiunea mea de securist. Sau alta data eram in India, il insoteam pe Ceausescu pentru a-i asigura permanent comunicatiile radio, indiferent unde era: in masina, in hotel sau prin alte locatii. Ulterior, de la intretinere am trecut la productie si chiar am fost sef al productiei. stiam tot istoricul evolutiei tehnicii Securitatii din 1946 pana in 1986.

» Rep.: Ce aparatura militara mai faceati ca sa impiedicati "defectiuni"? Prichici: Ma ocupam de secretizarea, de cifrarea mesajelor radio – telegrafice – telefonice pentru ambasadele noastre din strainatate. Erau aparate speciale pentru codificare si, cum nu se fabricau la noi, trebuia sa le importam. Ca sa cheltuim putina valuta, cumparam doar anumite componente si apoi le faceam noi in laboratoarele noastre, dupa conceptiile noastre. Noi spuneam ca mergem in Occident sa facem piata.

» Rep.: Adica ati furat tehnica din Occident si apoi ati fabricat aparatura in Romania? Prichici: Nu le-am furat, le-am cumparat din magazinele

lor, ca se gaseau pe toate drumurile, nu cum era in Romania, ca aveai nevoie de aprobare de la PCR si pentru a-ti cumpara un televizor color. Am avut, spre exemplu, o misiune in Germania Federala. Da, mergeam prin magazinele din Vest, cumparam componentele unui aparat din domeniul electronicii si electrotehnicii, apoi mergeam la laborator, il demontam si il refaceam, recompuneam aparatul, ba chiar ii aduceam si imbunatatiri. Am lucrat cu profesori de varf, cum era Edmond Nicolau, spre exemplu (n.r. – profesor universitar, specialist in radiocomunicatii si cibernetica). Generalul Pacepa "a furat" tancul LEOPARD

» Rep.: Ce s-a furat mai important din Occident? Spionii nostri au adus ceva? Prichici: Da, Pacepa a adus motorul tancului LEOPARD (n.r. – unul dintre cele mai performante tancuri construite de nemti) din Germania si noi ne-am ocupat de introducerea acestuia in productie.

» Rep.: Cum era cu rusii? Prichici: Eu m-am speriat in 1986, la intalnirea lui Ceausescu cu Gorbaciov (ultimul sef al Uniunii Sovietice inainte de destramarea acesteia – n.r.). Eram acolo. Atunci mi-am dat seama ca s-a terminat cu Ceausescu si ca trebuie sa plec din sistem. La scurt timp m-am pensionat.

» Rep.: Ati auzit convorbirile lor? Prichici: De unde eram am vazut numai gesturile lor, dar mi-au fost suficiente.

» Rep.: De export, de aparatura militara, de comunicatii v-ati ocupat? Prichici: Da, le exportam in tari din lumea a treia. Am si fost acolo sa ii instruiesc. Aduceam valuta in tara. Alteori, cum a fost in Tanzania, pe banii aparatelor vandute de noi, Ceausescu si-a publicat operele si am ramas fara valuta.

SARCOFAGUL, mostenit de Ceausescu

» Rep.: Ati lucrat la vreun aparat pentru interceptat convorbirile telefonice ale romanilor? Prichici: Da, la mai multe. Am inceput cu SARCOFAGUL, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era vorba de un grup compact de 40 de magnetofoane profesionale, actionate de un singur motor si un ax de antrenare a benzii magnetice. Magnetofoanele lucrau simultan sau in contratimp si inregistrau toate convorbirile telefonice sau convorbiri interioare din camerele de acasa, din birouri, din parcuri. Atunci nu erau prea multe telefoane.

» Rep.: Cu alte cuvinte, ati participat la configurarea si punerea in functiune a primului mare aparat de interceptat discutiile din casele noastre? Prichici: La SARCOFAG a lucrat un colectiv foarte mare, unde ma aflam si eu. Pe atunci lucram la Ministerul Apararii. De acolo am fost recrutat la Securitate pentru a lucra la SARCOFAG. Cu timpul, acest sistem de interceptare a fost perfectionat si cu el ne-a ascultat si Ceausescu, pentru ca aceste instalatii erau interconectate cu toate sistemele telefonice si repartitoarele radio. Legaturile erau prin pereti si prin centralele telefonice. E complicat sa va explic.

» Rep.: Ce fel de convorbiri va placea sa ascultati? Prichici: Eu nu am fost la ascultare, ci la productie si intretinere. Era ordin, cei de la intretinere nu aveam voie sa ascultam. Erau ofiteri special delegati pentru ascultarea convorbirilor. Se scria in registre cine pe cine a sunat, la ce ora, de la ce post telefonic. La Revolutie, eu am inchis toate repartitoarele prin care se inregistrau convorbirile telefonice, inclusiv repartitoarele de la fabrica Securitatii unde am lucrat.

» Rep.: S-au folosit si dupa 1990 aceste instalatii pentru interceptari? Prichici: Bineinteles. stiu de la fostii colegi. Dar s-au perfectionat. Fostii colaboratori ai Securitatii de la Telefoane, adica operatorii, au fost inlocuiti cu cei ai SRI si de la UM 0215, de la Interne, pentru ca cei de pana in 1989 au fost deconspirati in timpul Revolutiei din decembrie 1989.

» Rep.: Ati montat tehnica in locuinte? Prichici: Nu, eu montam aparatura doar pentru a asigura comunicatiile lui Ceausescu, pentru ambasade si altele asemenea. Eu ma mai ocupam de intretinerea panourilor acelora mari prin care se faceau interceptarile. In provincie, inregistram pe benzi din sarma, le spuneam "mosarele". Legaturile telefonice pentru a inregistra le faceau colaboratorii din centralele PTTR de pe atunci.

Diplomatilor li se puneau microreceptoare in haine sau pantofi

» Rep.: Cu ce ne mai ascultati pe vremea lui Ceausescu, in afara de benzile magnetice si cele de sarma? Prichici: si cu lasere, erau mai performante. Benzile de sarma erau folosite in provincie. Mai aveam tot felul de aparate de interceptare pe care le puteam ascunde peste tot. Sunt folosite si acum. Le-am descris in cartea mea "Condamnati la tacere". Se puneau microemitatoarele in cani, farfurii, scrumiere.

» Rep.: Cum se montau microemitatoare in cesti? Prichici: Alegeam cesti mate sau farfurii, scrumiere. Le faceam o frezare si bagam acolo microreceptorul cu o pastiluta de alimentare

cu energie. Se puneau in exploatare, de obicei, in restaurant. Se mai puneau microreceptoare in tocul pantofului sau in captuseala sacoului. Noi le montam microreceptoare diplomatilor straini cu care Ceausescu avea intalniri oficiale, ca sa stim ce vorbesc cand se retrag in colturi.

» Rep.: Incidente cu montatul microreceptoarelor ati avut? Prichici: Eu nu, dar un coleg a patit-o. A dat gaura intr-un perete cu un burghiu cu apa pentru a monta un emitator. A reparat peretele, pictorul i-a dat patina vremii, dar a doua zi vecinul persoanei pe care noi o urmaream a reclamat ca ii curge apa din perete. Au spart peretele si au gasit emitatorul. Acest caz a fost prelucrat in sedinta de ministrul de Interne Tudor Postelnicu.

» Rep.: Cum si unde se faceau filmele porno cu diplomati? Prichici: De obicei, in camerele de hotel. Se montau niste sonde optice chiar la 90 de grade, care se roteau si filmau totul. Sau se punea un emitator in televizor. Sau intr-o carte pe care menajera – omul Securitatii – o punea in biblioteca. Eu ma ocupam doar de aparate, ca ele sa functioneze bine.

» Rep.: Unde va spunea Elena Ceausescu sa montati tehnica de interceptare? Prichici: Ea avea unitatea ei speciala, intr-o cladire speciala, parca era unitatea de la numarul 12. Ea nu avea incredere in noi. Isi inregistra sau asculta in direct prietenii, rudele. Era foarte curioasa si rautacioasa.

» Rep.: Care era deosebirea dintre dvs. si ceilalti securisti? Prichici: Activistii PCR si securistii de la Cercetari Penale si procurorii de acolo plecau cu portbagajele pline de la abatoare. Noi mancam macaroane cu branza. Ei furau inca de atunci si fura si acum. Prin furt si-au facut averile.

Sursa: România Libera - Miercuri, 29 aprilie 2009

preluat din: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/847228/Liberalul-vandut-de-Ceausescu-pentru--6000-de-dolari/

Viaţa lui Zamfirescu este o tulburătoare poveste despre dispariţia bărbaţilor care au făcut istoria României interbelice. O poveste despre legendara moşie a Brătienilor de la Florica şi biblioteca ei minunată mistuită de flăcările urii aprinse de combustibilul “roşu”. O poveste despre americanii care au uitat să mai vină şi despre procurori care strigă, ieşiţi din minţi în faţa completului de judecată, „la glonţ!”.

O poveste despre vină, mândrie şi suferinţa încheiată printr-o vânzare. Pentru 30.000 de franci francezi, Zamfirescu a schimbat exilul de la mijlocul socialismului naţional cu unul, purtat ca o datorie, de departe. „Cumpărat” de cumnatul său din Paris, Dinu n-a renunţat niciodată la gândul că se va întoarce.

În 1989, a revenit în ţară cu primul zbor civil căruia i s-a permis să aterizeze pe Otopeni. Era 29 decembrie şi nimic nu mai avea să fie la fel. Cursa Air France Paris – Bucureşti a distribuit atunci gratuit bilete celor care se întorceau acasă, într-o ţară mutilată de comunism.

Potecile umbroase de la Florica

Înainte ca flagelul totalitarismului roşu să atingă estul european spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România şi-a hrănit istoria prin destinele marilor familii ale politicii interbelice. Iar Dinu Zamfirescu a crescut, şansă sau ghinion?, chiar la mijlocul unei încrucişări ciudate.

Născut în 1929, nepotul pe linie paternă al colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotantul Regelui Carol I, avea să “beneficieze”, prin divorţul părinţilor, de contactul direct cu vârfurile politicii de demult. Iţele sentimentale sunt complicate: mama lui Zamfirescu s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul legendarului I.C. Brătianu.

Bunica pe linie paternă i-a “asigurat” contactul cu cercurile ţărăniste, măritată fiind cu Toma Ionescu, fratele lui Take. “Medelenii” lui Zamfirescu au fost potecile umbroase ale moşiei de la Florica, unde Dinu Brătianu, devenit preşedinte al PNL în 1934, îl plimba adesea. Şi încă ceva de neuitat: biblioteca conacului, cu miile sale de volume fabuloase. Majoritatea arse, ca într-o procesiune macabră de exorcizare, după 1948.

ÎNCEPUTUL Colonelul Maltopol: “Bestii rebele, veţi plăti!”

O lecţie venită peste decenii: vocaţia politică nu se reneagă niciodată. Pentru Dinu Zamfirescu, bărbatul crescut în proximitatea celei mai importante dinastii liberale din istoria României, propoziţia anterioară e ca o axiomă. Efectele au fost însă, mereu, pe invers: în loc să-i rezolve problemele, axioma i le-a alimentat constant. 16 ani avea Dinu când s-a lovit prima oară de “zidul” ideologic al cerberilor comunişti. Era 8 noiembrie 1945.

În Bucureşti, limba rusă se predă pe stradă În ziua aceea rece, mii de elevi, studenţi şi tineri ţărănişti sau liberali s-au adunat în Piaţa Palatului Regal pentru a-şi demonstra sprijinul pentru Mihai I. Era perioada “grevei regale”, cu decretele-legi ale Guvernului Petru Groza rămase fără efect prin refuzul monarhului de a le semna. La sfârşitul lui 1945, speranţele nu muriseră încă de tot pentru copiii României interbelice.

Era 8 noiembrie, iar Dinu Zamfirescu se afla în stradă, la prima dovadă de rezistenţă anticomunistă din lungul şir care avea să urmeze. Războiul se terminase cu efecte devastatoare pentru România: o armată decimată pe ambele fronturi europene, plus

eticheta „fascistă” atârnand greu de gâtul pacii. Încă ceva, ce nu se ştia atunci: intrasem sub sfera de influenţă sovietică.

Zamfirescu îşi aminteşte atmosfera caraghioasă a Bucureştiului din anul de referinţă: „Pe străzile centrale erau difuzoare peste tot, iar din ele se auzea o voce profesorală de femeie care ne îndemna „să învăţăm limba rusă!”. După care erau prezentate diferite cuvinte sau formule de adresare, prima dată în rusă, apoi în franceză”.

Jurământ la 16 ani

În arhivele Siguranţei, dosarul

nr. 44608 are un opis de 68 de pagini, mii de file şi 413 arestaţi menţionaţi. Printre ei, Dinu Zamfirescu, ridicat chiar din Piaţa Palatului şi dus la sediul Prefecturii Poliţiei, „trecut” prin filtrul regimentului „Tudor Vladimirescu” şi încarcerat la Jilava pentru o lună.

Zamfirescu aude şi astăzi cuvintele colonelului Maltopol, adjunctul diviziei venite pe tancurile ruseşti direct din lagărele de pe Don: „Bestii rebele, veţi plăti!”. Unii au făcut-o în acel noiembrie 1945 cu moartea. Dinu a fost mai norocos. Avea 16 ani şi şi-a jurat atunci că nu se va împăca niciodată cu regimul comunist.

„Generaţia mea a fost una extrem de interesată de politică. Noi practic n-am avut tinereţe, am fost forţaţi să intrăm direct în viaţă” Dinu Zamfirescu, lider liberal ŞAH

“Pionii” comunişti împotriva “nebunului” liberal Prima arestare urma să aducă, ca în toate poveştile cu „dosar”, exmatricularea din Liceul „Spiru Haret”. Acelaşi în care învăţa şi Ion Iliescu. Două destine, în oglindă, separate prin capriciile timpului şi opţiunile personale. Povesteşte Dinu Zamfirescu: „A doua arestare a venit doi ani mai târziu, într-un 8 martie. Mă duceam la film împreună cu un prieten, eram în zona Capşa, chiar lângă Calea Victoriei.

Am dat peste o manifestaţie pro-comunistă, ţinută în cinstea „Femeii”. „Hai de aici, că e cu tovărăşie”, i-am spus amicului. Pesemne că m-a auzit cineva, imediat un agent de poliţie a început să strige „prindeţi hoţul”, s-a format un cordon şi am fost ridicat. La Siguranţă, m-au luat în primire doi anchetatori, o femeie şi un bărbat. El mă ţinea, iar ea mă lovea încontinuu, strigând „recunoaşte că ai insultat-o pe Ana Pauker!””.

Până la urma, i-au dat drumul. Vorbele au trecut, scrisul a rămas însă. Cu fiecare nouă reţinere, filele se înmulţeau la dosarul lui Zamfirescu. Dintr-un tânăr liberal cu viitor cert, Dinu se transforma, încet încet, într-un proscris. Deşi nu purta numele, era un „Brătianu”, un duşman al poporului, o piedică în calea tăvălugului sovietic pe coama căruia se ridica, repede repede, Ion Iliescu.

Asasinatul politic, varianta sinucigaşă Chiar şi după instaurarea lui Dej în „fotoliul” rămas vacant după surghiunirea monarhiei, Zamfirescu şi-a continuat, clandestin, activitatea politică. A reuşit chiar să termine liceul şi să se înscrie la Drept. „Filtrele” partidului nu erau încă suficient de eficiente. Nici Dinu nu se ferea însă foarte tare, sfidând în faţă cerberii socialismului ştiinţific.

În mai 1949, spre finele anului universitar, Zamfirescu a susţinut într-o sală plină ochi o teză sinucigaşă, ”Asasinatul politic”. A ieşit zarvă mare, studenţii l-au purtat pe braţe, iar acasă, ca niciodată, bunica a primit toată ziua sute de flori. A doua zi, comisia previzibilă s-a întrunit: decanul, şeful catedrei de drept, securistul şi „omul partidului”.

Patru pioni pe tabla de şah a comunismului naţional, trimişi împotriva „nebunului”. „Vorbeşte-le din nou studenţilor şi schimbă textul”, l-au somat. „N-ai citit operele marilor clasici Lenin, Marx şi Engels?”. Răspunsul i-a năucit: „Ba da, tocmai că le-am citit şi am ajuns la concluzia asta”. Verdictul era previzibil: exmatriculare. Plus demascarea în ziua următoare, în paginile „Scanteii Tineretului”.

POVESTE DE CRĂCIUN

Beckett şi Orwell desenează securistul perfect

24 decembrie 1947 a fost special. Erau ultimele zile ale monarhiei, aerul devenise greu, aproape irespirabil, iar Zamfirescu credea că poate schimba lumea. În felul lui, invizibil şi anonim, chiar o făcea. „Eram la bunica, ţin minte că mai stătea cu noi un redactor de la Scânteia, după ce anterior fuseseră cazaţi nişte ruşi. Au venit nişte tipi de la Siguranţă, i-am zărit pe geam, la intrare. Am fugit utilizând o ieşire secundară, prin spate”.

Dinu Zamfirescu a stat ascuns câteva luni. Ştia că, dacă se întoarce, va fi ridicat. Nu ştia însă că, dacă n-ar fi avut curajul de a sustrage arestării, destinul său ar fi sfârşit în temniţele „fenomenului Piteşti” sau la Canal. „Bunica mi-a povestit ulterior că au dus-o în pădure la Băneasa, ameninţând cu focuri de armă. Noroc că avea talent actoricesc, s-a prefăcut că i se face rău şi au adus-o înapoi”, îşi aminteşte Zamfirescu.

Ultima imagine rămâne fenomenală: un securist a stat, la începutul unui 1948 „scris” parcă după toate canoanele celebrei utopii orwelliene, o săptămână întreagă în holul casei, lângă paltonul fugarului. Aşteptându-l pe Dinu Zamfirescu.

NIŞTE DEMASCĂRI

“O vară întreagă am dormit prin gări” Dat afară de la Drept, Zamfirescu s-a înscris la Istorie. A terminat primul an, iar lucrurile păreau să se fi liniştit. Într-o zi însă, toată facultatea a fost convocată în amfiteatru, unde nişte tineri din UTM au început să glorifice istoria stalinismului. Sala a răsunat minute în şir, ieşită din minţi: „Stalin! Stalin!”.

Într-un colţ, o mână de muncitori cântau cântece revoluţionare. Dintr-o dată, s-a făcut linişte, iar de la prezidiu cineva a rostit: „Vom proceda la nişte demascări”. „Nepotul lui Brătianu” a înţeles atunci totul. „Zamfirescu nu mai are voie în sălile de curs”. „Să se ridice banditul!”, „La moarte!” s-a înflăcărat vocea sălii. Zamfirescu s-a ridicat şi a plecat.

Avea să afle, câteva zile mai târziu, că nu i se mai permite să facă studii superioare. Numele său era interzis în toate universităţile României comuniste. N-avea alternativă: s-a angajat muncitor necalificat pe unul din şantierele patriei. „Traseul” l-a urmat toată familia. Mai puţin cei care n-au rezistat regimului carceral odios la care au fost supuse toate vârfurile politicii liberale în anii ’50.

„Tatăl vitreg, Dan Brătianu, s-a reprofilat în cazangiu. Mama lipea pungi. Eu şi bunica eram daţi afară de peste tot. O vară întreagă am dormit prin parcuri şi gări. Seara, descărcam vagoane în gară, mai trăiam câteva zile”.

Spionul americanilor, în haine vărgate Zamfirescu a reuşit până la urmă să termine o şcoala de normatori şi s-a angajat la un Sovrom activ în domeniul construcţiilor. Într-un final, la mijlocul anilor ’50, a ajuns la Cluj, încercând să-şi facă pierdută urma şi să o ia de la capăt. S-a reînscris la Drept, s-a angajat diriginte de şantier, iar viaţa părea că se aşează din nou în normalitate.

Iluzia a durat puţin. Zamfirescu a fost arestat pentru a cincea oară. Urma cea mai dificilă perioadă din viaţa sa. Ridicat de la Cluj şi adus la Bucureşti pentru a fi judecat în faţa unui tribunal al Ministerului de Interne, Dinu avea în faţă o acuzaţie năucitoare: „crimă de înaltă trădare”. Povestea e fabuloasă.

Imediat după razboi, Zamfirescu a intrat în contact cu nişte americani care i-au solicitat utilizarea resurselor proprii de la partid pentru identificarea unor numere de la maşinile ruseşti. Americanii suspectau că sovieticii ar fi plasat în România mult mai multe trupe decât existau în acordul Comisiei aliate.

La peste un deceniu distanţă, statul comunist se sesizase în această chestiune, învinuindu-l pe Zamfirescu că ar fi dat informaţii americanilor. „În sala de judecată, figurile erau trase şi palide, iar noi stăteam în zeghe. „La glonţ!” striga din vreme în vreme procurorul, de altfel un fost coleg de facultate”, îşi aminteşte atmosfera Zamfirescu. Luni de zile l-au ţinut încarcerat la Jilava, fără să-i ofere un verdict. După care, ca din senin, i-au dat drumul, pe fondul undei destinderi pe plan internaţional.

JOCURI DE SOCIETATE Criza rachetelor se rezolvă în Cişmigiu Revenit în Bucureşti la începutul anilor ’60, Zamfirescu a reintrat în vizorul Securităţii. În Capitală, zelul „băieţilor cu ochi albaştri” era neîntrecut. Anchete, filaje, violarea corespondenţei – tot arsenalul informativ convocat împotriva unui singur om. Uneori, accentele erau hilare, desenând în tuşe groase „amestecul de Stalin şi Caragiale”, aşa cum a catalogat Belu Zilber esenţa comunismului naţional.

„La criza rachetelor din 1962, m-a convocat un securist în Cişmigiu. „Ce crezi că vor face americanii?”, „Păi ce să facă? Nimic. Americanii sunt imbecili politic, nu vor interveni”, „Mulţumesc, la revedere”. A doua zi, m-a sunat iar. „Ce crezi că vor face americanii?”. Timp de o săptămână m-a tot chemat în parc să-mi pună întrebarea asta”.

 UN NOU ÎNCEPUT Parisul îşi cumpără liberali la bucată Soţia, fiica, o pisică şi 75 de kilograme de haine. Cu ele a luat-o de la capăt Dinu Zamfirescu, de la Paris, în iunie 1975. Istoria exilării sale este, pe rând, dramatică şi caraghioasă, developând, peste ani, natura profund schizofrenică a regimului girat de Nicolae Ceauşescu. Ostracizarea voluntară a lui Zamfirescu începe cu Dina Brătianu, sora sa vitregă care se stabilise în Franţa câţiva ani mai devreme.

Douăzeci şi şase de cereri avansase Dinu până în 1975 pentru a primi dreptul de a-şi vizita ruda. Toate refuzate. Ajuns în pragul disperării şi tot mai şicanat de Securitate, Zamfirescu a acceptat varianta unei „tranzacţii”. Libertatea sa avea să fie răscumpărată cu 6000 de dolari, intermediaţi de Jakober, o reţea străină care practica cumpărarea de cetăţeni români, în „parteneriat” cu organele RSR.

România îşi vindea la bucată „supuşii”, în chiar epoca sa de „glorie maximă”. Oamenii erau „autentificaţi” prin declaraţii notariale, se aprobă o cerere şi calea era liberă. Era însă ca o libertate spre nicăieri: „fără casă, fără serviciu în primele şase luni, înfruntând reticenţa exilaţilor mai vechi”. Zamfirescu a avut norocul de a dispune de sprijinul familiei.

A „supravieţuit”, s-a adaptat şi, cel mai important, s-a implicat activ în proiectele anticomuniste ale exilului românesc. Astăzi, pe biroul său stă o carte ce reuneşte toate textele sale din exil, portrete, scrisori, recenzii, interviuri. Aproape 700 de pagini şi 15 ani de căutări, întrebări şi speranţe. Totul, până în decembrie 1989.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Occidentul are nevoie de câteva explicaţii Mircea Dinescu fluturând un steag „eliberat” de stema socialistă şi elicopterul care zboară de pe Comitetul Central, în vuietul asurzitor al mulţimii. Este prima imagine pe care o are Dinu Zamfirescu de la Revoluţie. Era la Milano, la o manifestaţie, unde 2000 de tineri au auzit câteva cuvinte româneşti gâtuite de emoţie. Exilatul se putea întoarce în ţară. După cinci decenii era din nou, cu adevărat, liber.

Urma însă „săptămâna patimilor”, cum îi place lui Zamfirescu să o numească astăzi. Invitat peste tot, la BBC, la Europa Libera, la posturile de televiziune franceze, unde a şi văzut execuţia cuplului dictatorial, bărbatul de 60 de ani aştepta doar revenirea acasă. A făcut-o cu primul avion civil aterizat pe Otopeni în zilele fierbinţi ale acelui decembrie. Air France i-a acordat bilete gratuite pentru călătoria vieţii.

Abia în 1994 însă s-a întors definitiv în ţară. Era legat cu prea multe fire de Paris ca să poată renunţa la tot ce construise în exil. La începutul lui 1990 i s-a propus chiar să primească o funcţie de conducere în PNL. A refuzat, deşi s-a aflat printre cei 12 membri refondatori ai formaţiunii.

Două decenii mai târziu, la aproape 80 de ani, Dinu Zamfirescu este preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc şi al Senatului de onoare al liberalilor, dar mai ales proba că, ceva, a supravieţuit intact comunismului.

FIDELITATE. Decenii la rând, exilul românesc a visat viitorul eliberat de comunism. Astăzi, Radu Câmpeanu şi Dinu Zamfirescu (dreapta) încă păşesc împreună

Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 19 Noi 2008 | Ioan T. Morar, | Stefan Agopian | 0 comentarii | 478 vizualizări

● Am cunoscut-o pe Nina Cassian acum vreo cincisprezece ani, la Neptun, unde avea loc o întîlnire a scriitorilor români din ţară cu cei stabiliţi în străinătate. Ne ştiam ca scriitori, vorbisem cu ea la telefon în New York, dar nu ne văzuserăm încă la faţă. La Neptun ne-am împrietenit cît de cît, am şi corespondat după aceea sporadic, aşa că m-am bucurat cînd am văzut-o săptămîna trecută la emisiunea Naşul, a lui Radu Mo raru. Nina Cassian venise în ţară să-şi lan seze o antologie de poezie (Spectacol în aer liber) şi un volum de proză (Confidenţe fictive). Başca că pe 27, luna asta, împlineşte 84 de ani.

O însoţea la emisiune Alice Năs tase, care s-a ocupat de apariţia celor două cărţi. S-a bîrfit despre poetă că s-ar fi culcat cu vreo mie de bărbaţi, o spune şi Marian Popa în a sa Istorie…: „Cu capul ei de cal şi corpul butucănos, ea nu şi-a permis decît luxul de a se propune ofensiv, a accepta ra pid şi de a se abandona înainte de a fi abandonată: numele reţinute de istoria literaturii formează totuşi o minoritate în raport cu golanii bucureşteni, lipovenii şi marinarii Mării Negre intraţi în colecţia sa de circa 1.000“. Aşa că m-am aşezat comod în foto liu ca să-l aud pe Radu Moraru cum o întrea bă de Ion Barbu, marele poet priapic, cu care Nina Cassian a avut o aventură scurtă pe cînd ea avea 21 de ani şi el 50. Caca! Radu Moraru habar n-avea nimic despre Nina Cassian, invitata emisiunii lui. Că nu ştia nimic nici despre poezia ei nu mai vorbesc. Putea măcar s-o întrebe de „limba spargă“, o limbă inventată de poetă şi în care a scris mai multe poeme. Caca! A întrebat-o, totuşi, despre Marin Preda, dar necitindu-i jurna lul apărut în 2003 sub titul Memoria ca zes tre, n-a putut s-o întrebe despre violenţa ver bală şi fizică cu care Marin Preda îşi condimenta plăcerile amoroase. Păcat. În incultura lui înduioşătoare, Radu Moraru a trecut pe lîngă un personaj fascinant, mult mai interesant decît Ioan Talpeş, să zicem. Oricum, Nina Cassian a fost aceeaşi femeie inteligentă pe care o ştiam, care a trecut cu nonşalanţă peste banalităţile pe care le de bita interlocutorul ei. (Şt. A.)

   ● „Orice scriitor cinstit dorea să-şi cu noască adversarul“, spune Augustin Buzura într-un interviu acordat pentru Cotidia nul. Asta ca o justificare tardivă şi ne con vin gătoare pentru relaţia sa cu Ilie Merce, securistul odios care „răspundea“ de scrii tori. O relaţie de mare prietenie, astfel în cît, după cum s-a dezvăluit în presă, Merce îl aproviziona pe scriitorul clujean cu sa lam de Sibiu, ţigări şi cafea solubilă, în vre me ce aceste produse nu erau accesibile pentru populaţia obişnuită a Româ niei. E clar că Merce i-a făcut servicii lui Buzura, prin aceste discrete „depanări“ cu produse rare, dar nu e foarte clar ce contra servicii a primit Securitatea de la cel cu numele de cod Gusti. Dacă asta e modalitatea de a-ţi cunoaşte adversarul, înseam nă că nici Céline, de pildă, scriitorul fran cez, nu ar trebui acuzat că a colaborat cu na ziştii. Nu, nu a colaborat, a vrut doar să-i cunoască mai bine pentru a scrie, eventual, mai tîrziu, despre ei. Şi, ducînd raţiona mentul mai departe, ne putem trezi chiar cu Ilie Merce declarînd că el a urît Securi tatea, toţi ofiţerii erau adversarii lui, el a intrat în slujba odioasei instituţii doar pentru a-şi cunoaşte mai bine adversarii. Tot în acel interviu, Buzura declară că a fost vizitat, acasă, şi de alţi şefi ai Securităţii pentru că, printre altele, era scump trenul pînă la Bucureşti! Aşa că, iată, încă o mo dalitate de a lupta cu Securitatea e pe cale să fie omologată: obligarea ofiţerilor să cheltuiască mult din bugetul instituţiei pentru a se deplasa acasă la victime! Tare! (I. M.)