Romania din Spania

Viaţă de boier

A trăi sau a avea „o viaţă de boier“ trebuie să fi însemnat ceva foartecool din moment ce sintagma şi-a păstrat sensul chiar şi în vremuri de acerbă mînie proletară. Pentru cei curioşi să se informeze în ce consta o viaţă de boier adevărat, de la mama lui, iată o relatare de la sfîrşitul de secol XVIII, ofe rită de prinţul de Ligne, un băiat de o rară galanterie, trimisul special al lui Iosif al II-lea pe lîngă armata lui Potemkin, prinţul, aman tul ţarinei Ecaterina şi viitorul mareşal, mai cunoscut după Crucişătorul Potemkin care-i poartă numele, din filmul cu acelaşi titlu.

În primul rînd, o viaţă de boier pre supune un palat, care palat trebuie neapărat să fie con struit după moda arhitecturală ori entală şi să conţină cît mai multe camere şi slugi. În mo mentul relatării, la Iaşi se înălţau vreo sută cincizeci de bucăţi, unul mai năltuţ decît altul. În palate se aflau soţiile de boieri, care purtau „o fustă străvezie, scurtă şi strîm tă, abia de ascundea încîntătoarele lor forme, iar cele două mere minunate din grădina Amorului (ţîţele, n.m.) se întrezăresc printr-un văl în care stau ca într-un buzunar“. Şi fiindcă moda pălăriilor franţuzeşti nu ajunsese încă să lovească Moldova, domniţele se împodo beau la cap cu o bucăţică de stofă, neagră sau ro şie, împănată cu diamante. La gît şi la înche ieturile mînecuţelor, gagicile boiereşti purtau cel mai adesea şiraguri de ţechini sau de du caţi tăiaţi pe jumătate, semn al po ten ţei fi nanciare a bărbaţilor lor. Între degetele de la mîini, boieroaicele ţin şiraguri de la pislazuli ori din lemn de trandafir cu care se joacă, de parcă ar fi nişte mătănii scumpe. Fardul doarme în strat gros pe obrazul lor gingaş şi au cîte o slugă ce petrece ceasuri lungi vop sindu-le unghiile cu un rubiniu intens, ca para focului. 

Dacă la începutul secolului XXI însemnele puterii şi ale potenţei financiare se exprimă, la nivel vestimentar, prin ţoale de firmă, în pragul dintre secolele XVIII şi XIX bo ie rimea munteană şi moldoveană aborda o ţinută fusion, ceva pe genul islamo-parizian. Ciudat e că influenţa turcească venea direct de la Constantinopol, în timp ce tendinţele pariziene erau importate pe o rută ocolitoare, prin Sankt Petersburg, preluate direct de la aristocraţia rusă. În mod normal, orice boier respectabil îşi trăgea pe el următoa rele: peste părul de pe piept o cămaşă de mătase, apoi o pereche de şalvari lungi roşii, care se terminau invaria bil cu nişte papuci de piele galbenă, culoarea oficială şi preferată a sultanului.

Peste cămaşă se înfofolea cu un anteriu brodat, peste anteriufermeneaua (un ilic care venea peste şale), iar dacă se anunţa la meteo că o să fie frig, mai punea peste fermenea o feregea, adică o haină de postav gros, căptuşită şi împodobită cu blănuri scumpe şi rare (samur, şinşilă). La gît, în loc de fular, purta barbă, iar pe cap de obicei se rădea şi îşi acoperea chelia cu celebrul calpac, căciula aia incomodă şi stupidă în formă de pară al cărei volum creştea odată cu rangul. Marea schimbare de atitudine faţă de modă vine, cum vă spuneam, pe fi lieră rusească, în timpul ocupaţiei dintre 1806 şi 1812, cînd, vorba contelui de Langeron, un emigrant francez ajuns ge neral în armata rusă, „au sosit în cele două capitale negustori de mode, croitorese, croitori, iar prăvăliile de la Viena şi de la Paris au scăpat de toate vechiturile care, la Iaşi, au părut nou-nouţe şi au fost plătite foarte scump“. Fireşte că aţi recunoscut aici o meteahnă recurentă a consumatorului din Ţările Române, dar ce mai contează banii atunci cînd ai pornit boiereşte pe drumul sinuos al trecerii de la işlic la frac?