Saltar a Navegación

"Căpşunarii" au ajuns principalii investitori în economia României

Românii care muncesc peste graniţă au devenit principalul produs de export al ţării. Potrivit datelor Băncii Naţionale a României, după primele cinci luni ale acestui an, suma trimisă de ei a depăşit cu mai mult de 400 de milioane de euro investiţiile făcute în aceeaşi perioadă de firmele străine. Astfel, căpşunarii au trimis până la finele lunii mai 2,89 miliarde de euro, mai puţin cu 13,5% faţă de aceeaşi perioadă a lui 2008. Prin comparaţie, investiţiile străine directe au scăzut cu mai mult de 44% şi au ajuns la doar 2,47 miliarde de euro. Mai mult, decalajul se va adânci în următoarea perioadă în contextul în care, apreciază analiştii economici, sumele trimise de căpşunari vor scădea în continuare în-tr-un ritm moderat, în timp ce investiţiile străinilor vor suferi, cel mai probabil, o prăbuşire. Explicaţia: românii de peste graniţă muncesc în economii care îşi revin mai repede decât România.

De altfel, sumele trimise de românii de peste graniţă nu doar că ar acoperi integral deficitul extern al României (diferenţa dintre intrările şi ieşirile de valută), dar l-ar şi depăşi cu ceva mai mult de un miliard de euro. Datele aferente primelor cinci luni din acest an mai arată că transferurile din străinătate au rămas singurul motor al intrărilor de valută care funcţionează încă în parametri rezonabili în contextul în care exporturile României au scăzut cu 26,5% (dublu faţă de transferuri) faţă de anul trecut.

Comportamentul românilor care muncesc peste graniţă s-a modificat odată cu venirea crizei, însă, potrivit Western Union, scăderea sumelor medii trimise a fost compensată de creşterea frecvenţei transferurilor. Cu alte cuvinte, românii trimit bani mai puţini, dar mai des. Sumele medii trimise se încadrează între 220 şi 350 de euro. De remarcat este şi faptul că cei mai mulţi bani trimişi de românii de peste graniţă sprijină direct economia pentru că majoritatea ajung în finanţarea nevoilor curente şi consum. „Astfel de transferuri sunt operaţiuni curente prin care îi sprijină pe cei de acasă cu bani pentru întreţinere sau chirie“, spune Alexandru Bădulescu, directorul Western Union România. Un studiu efectuat de Banca Mondială la nivelul anului 2008 arată că 65% din sumele trimise de căpşunari în ţară se duc direct în consum.

Străinii ţin banii în bănci, românii consumă

O altă sursă importantă de valută pentru România o reprezintă depozitele nerezidenţilor. Aceşti bani, aproape şase miliarde de euro la nivelul lunii mai, adică de peste două ori cât investiţiile directe, sunt mai mulţi decât în 2008, însă nu ajută decât în mod indirect economia, în contextul în care sunt ţinuţi în bănci pentru dobânzile mari din România şi pot pleca la fel de repede cum au venit.

[Fuente/Sursa: cotidianul.ro]

Comentarios

Luni, 27 iulie 2009 Sursa: Romania Libera Autor: Tom Gallagher Pe parcursul ultimelor doua decenii, o mare parte a ostenelii si ingeniozitatii autohtone a vizat transformarea Romaniei intr-un spatiu populat mai curand de o serie de triburi rivale decat de o societate cu un set de valori dedicate crearii unor institutii solide prin intermediul efortului colectiv. Educatia a fost tinta predilecta a celor care au urmarit constant introducerea unui sistem de valori viciate in baza caruia cetatenii ajung sa se descurce doar prin tertipuri, acte de nepotism etc., mediocritatea fiind ridicata la rang de norma in majoritatea sectoarelor vietii publice.

Cazul fabricii de diplome denominate "Spiru Haret" ne-a relevat dimensiunea victoriei repurtate in lupta impotriva standardelor autentice. Acest ersatz universitar cu nu mai putin de 30 de facultati si 50 de specializari a eliberat diplomele de licenta ca pe niste confetti, in timp ce intregul proces de studiu ajunsese aruncat in derizoriu. Infiintata de un birocrat ceausist cu certa energie, pseudoinstitutia de invatamant superior a avut parte, din start, de sprijinul PSD, in timp ce restul fortelor politice au preferat sa ignore fenomenul. Universitatile mai conventionale s-au multumit, la randul lor, cu ridicatul din umeri, desi era lezata insasi imaginea invatamantului superior din Romania. Poate ca spectrul transformarii afacerii "Spiru Haret" intr-un scandal de proportii europene a determinat-o, in final, pe Ecaterina Andronescu sa ia atitudine si sa suspende acreditarea institutiei. Penibilul situatiei unui puhoi de oameni dotati cu diplome fara valoare luand cu asalt piata europeana a muncii se putea lesne solda cu masuri drastice din partea UE, ca, de exemplu, nerecunoasterea diplomelor eliberate de toate institutiile de invatamant superior din Romania.

Graba cu care Mircea Geoana a criticat decizia ministrului sau demonstreaza ca doamna Andronescu a luat cu asalt o zona de maxim interes pentru PSD. Dupa ce va fi concluzionat ca sacrificarea unui ministru care incercase sa previna, pe ultima suta de metri, izbucnirea unui scandal monumental nu i-ar imbunatati defel imaginea, liderul PSD a batut intr-o usoara retragere – ancheta de la "Spiru Haret" urmand sa continue, atat timp cat licentele obtinute de cei aproximativ 140.000 de absolventi raman valide. Domnului Geoana nu-i pasa, pesemne, catusi de putin ca tocmai administratia publica absoarbe, an de an, o parte considerabila a acestor absolventi cu abilitati profesionale puse, pana una-alta, sub semnul intrebarii.

Dar Mircea Geoana pare sa inteleaga starea de spirit a natiunii mai bine decat Ecaterina Andronescu – orientandu-se, probabil, dupa lipsa totala a vreunui oprobriu public, desi prejudiciul creat de afacerea "Spiru Haret" este unul enorm. si Traian Basescu s-a grabit sa iasa la rampa, parand chiar mandru de faptul ca Aurelian Bondrea a reusit sa transforme, in decursul anilor, institutia in cauza in cea mai mare din Europa si a doua ca marime pe plan mondial. Aidoma lui Geoana, isi va fi facut, la randul sau, unele socoteli electorale, conchizand ca voturile unei parti considerabile a zecilor de mii de absolventi pot conta serios in cadrul cursei pentru Cotroceni.

In mod regretabil, sistemul educational ramane perceput ca o simpla modalitate de ascensiune sociala – atat in Romania, cat si in alte tari aflate in perpetua "dezvoltare". Din pacate insa, si imperturbabilitatea societatii fata de cazul "Spiru Haret" se contureaza invariabil inspaimantatoare. Cetatenii par a fi pierdut din vedere ca acele valori ce pot transforma o societate intr-una viguroasa – spiritul voluntar, impulsurile filantropice, respectul fata de mediul inconjurator – au sanse infime de propasire atata vreme cat educatia reprezinta doar mijloc, nu un scop. Pana si valorile inoculate de familie – fie ele multe sau putine – se impun, oriunde si oricand, consolidate printr-o expunere scrupuloasa la un sistem educational eminamente etic.

Deloc intamplator, actualele materii preferate de studiu se dovedesc a fi dreptul si stiintele economice – domenii extrem de utile conferirii unei aure de credibilitate variilor afaceri ale celor imbogatiti prin dubioase tranzactii imobiliare, bancare etc. Medicina, in schimb, pare sa devina din ce in ce mai neatragatoare – oare nu cumva si din cauza faptului ca presupune un studiu deosebit de riguros, avand in vedere ca vietile pacientilor depind direct de nivelul standardelor profesionale aplicate?!

In pofida dimensiunii sale, scandalul "Spiru Haret" a fost eclipsat, zile intregi, de gestul unui primar de provincie care a considerat necesara augmentarea deja considerabilei sale notorietati prin purtarea unei uniforme de ofiter nazist si defiland in pas de gasca alaturi de fiul sau minor la o prezentare de moda. Scena, cel mult imaginabila in palatul vreunui dictator african, s-a petrecut insa intr-o tara membra a UE si taman intr-o statiune ce se vrea un punct de atractie pentru turistii straini sositi la Marea Neagra. Episodul este inca o mostra perfecta a modului in care tinerii sunt deformati chiar de catre cei ce ar trebui sa-i pregateasca pentru o viata traita in spiritul responsabilitatii, in pofida provocarilor inerente ivite in decursul ei.

Comentarii dilema (moldoveanul pentru Dl.dascalu) 27/07/2009 10:35 S-au cam perindat toate partidele pe la guvernare,,apropo de,,sa pui stampila la vot cu capul,, toti au lasat impresia ca au venit sa-si umple cit mai mult ,,sacii ,,nu buzunarele si sa faca restului romanilor cu cit mai mult rau cu atit mai bine,sa-i tinem minte ce grozavi sunt,, EI,,semizeii.Am ajuns la concluzia ca votul nu e o alternativa viabila,nu rezolva problema noastra de asta si prezenta ,,masiva la vot,, Pentru voi cei grozavi ,,dati o sugestie,,ca filozofie de doi lei stiu si eu sa fac fara sa am o caruta de diplome.,,NOI cu cine votam'.nimic nu e nou pe pamint ,cel putin de la Caragiale incoace ,nimic nu s-a schimbat.

este omorata Scoala romaneasca (Oleg) 27/07/2009 10:27 Groaznic este intr-adevar ca pentru natiunea manelizata impostura USH este chiar UNIVERSITATEA, pentru ca o poate urma oriicine. Astea sunt efectele balcanlaureatelor, cacacitatilor, numirii politice a sefilor Scolii, proliferarii antimodelelor prin media. Unde nu se invata nu e scoala, e altceva, ceva de starpit.

interesu' poarta fesu (ralu) 27/07/2009 09:16 Am lucrat si eu la stat si pot sa va spun ca marea majoritate a colegilor au terminat facultatea la Spiru Haret iar daca ii intrebai ce au studiat de abia stiau sa iti spuna ce anume au terminat.Important era ca in anul in care ti-ai finalizat studiile erai avansat ,daca cumva ai terminat facultatea inainte sa te angajezi la stat nu mai puteai avansa....asa era legea si poate ca mai este.Uite asa ne-am trezit toti cu studii superioare si nu stim cat face 2 cu 2...vorba lu' bunicu'

CEA MAI BUNA ANALIZA.. (Marius Reinecke-Ion) 27/07/2009 08:47 A SYSTEMULUI IMPOTRIVA CARUIA NU TE POTI PISA IN ROMANIA! QVO VADIS? SPRE PRAPASTIE!!! DACA FIECARE,CU ULTIMUL GRAM RAMAS DE INTELIGENTA AR VEDEA CA ORICUM NU ARA ACCES LA VIATA UNUIA CA MAZARE ,LA AL CARUI SISTEM DE VALORI SE INCHINA CA LA SFINTELE MOASTE,INCETIND SA SE VINDA CA O PROSTITUATA IEFTINA PENTRU MICII LUI VANGHELIE SAU CIRNATII LUI OPRESCU,AR SPUNE;GATA!!! DE AZI SISTEMUL MEU DE VALORI ESTE CEL BAZAT PE CINSTE,CURATENIE ATIT FIZICA CIT SI MORALA,RESPECT RECIPROC,ALEGIND DRUMUL ABRUPT SI PLIN DE SACRIFICII,POATE ATUNCI AR MAI EXISTA O SANSA! PINA ATUNCI SUAUE-TAXI! DESTEAPTA-TE ROMANE!(...IOANE CA AJUNGI LA ...ABATOR)

Asa da, dar ce pacat (Doru Dascalu) 27/07/2009 01:36 Excelent articol.L-am citit plin de mandrie, ca mai apuc sa citesc si cate ceva in presa romaneasca.Dar ma apuca plansul gandindu-ma, ca pentru majoritatea celor aflati in foruri de conducere in Romania, articolul le depaseste intelectul si intelegerea.Iar pentru @ion, am urmatorul mesaj.Spunea ce este de facut, numai secretarul de partid comunist, pana in 1989. Ca luptator ranit in decembrie 1989, te anunt cu regret ca PCR s-a desfiintat si nu mai spune nimeni ce este de facut.Trebuie sa faci cu mintea ta totul. Inclusiv sa pui stampila la vot cu capul. Adica nu stampilezi buletinul de vot, contra unuia sau altuia, sau sa pui botul la aburelile de pe micul ecran si sa iei de bun, ce guresa majoritatea politicienilor sau analistilor politici romani. Gandeste cu mintea ta, analizeaza si dupa aia voteaza. Daca iti este greu, stai dreak acasa nu mai veni la vot.Si ca sa nu mai ai idei crete, stai dreak pe mess sau hi5 si nu mai citi presa pe internet, sau cel putin abtine-te la comentariile de genul "ba pe-a matii", care apartin prin definitie romanilor prosti, ceea ce nu cred ca este valabil in cazul tau, daca umbli cu IT.

mai Tom (ion) 27/07/2009 00:36 este usor sa ne dam cu parerea ! Spune mai bine ce este de facut!

Alina Mungiu Pippidi: Ridzi a plecat. Cine urmează?

revista Catavencu | 19 Iul 2009 | Eugen Istodor

Fraţilor, am zguduit-o rău. Alina Mungiu Pippidi ne arată pe ce lume trăim. Şi face zdrenţe fetele lui Băsescu din politică: Ridzi, EBA, Udrea. Ca de la analist la femeie. Citiţi, citiţi şi nu uitaţi!

Ridzi – servicii familiei Băsescu

Reporter: Ridzi e la pămînt. E asta răzbunarea pentru că a propus-o pe Elena Băsescu? Alina Mungiu Pippidi: E o formă de plată. Dna Ridzi s-a gîndit să facă servicii familiei pe contul banilor publici, al bunului simţ, al expunerii la ridicol al tuturor susţinătorilor lui Băsescu care nu erau clienţi de partid sau familie, ci prieteni.

Dai tribut turcului din ograda ta, dacă vrei, dar nu din ograda publică, că noi, vecinii, nu mai plătim tribut, ne-am emancipat.

Rep.: A fost o conspiraţie contra ei? A.M.P.: A fost o coincidenţă, pe de o parte, de vederi între presa independentă şi societatea civilă, pe de alta, cu interesele presei mogulilor, care a dus practic la unanimitate contra ei. Ideea că „familia” poate apăra pe cineva care a acţionat atît de la vedere şi de prosteşte s-a dovedit a fi o prostie, deşi dna Ridzi a crezut în ea, a crezut că va fi susţinută pentru că prin căderea ei ar ajunge alţii la rînd. Să fie învăţătură de minte şi altora. Şi soldatul credincios, şi liderul necredincios trebuie să fie limitaţi de anumite reguli. Le calci, loialitatea nu te mai poate apăra.

Udrea. Elena.

Rep.: Cine urmează? A.M.P.: Cine a mai făcut ca ea. Chiar ea s-a apărat arătînd la Elena Udrea, care şi ea face favoruri presei, deşi ministerul ei nici nu ar trebui să existe. Dar nu numai asta. Într-o ţară normală se făcea o anchetă privitoare la dezvăluirile de la Hotnews cu zece voturi pe secţie pentru „independenta” Elena Băsescu. Asta e o formă de fraudă electorală.

Rep.: Elena Băsescu a cîştigat? A.M.P.: Cum cîştigă întotdeauna beizadelele, cu cost mare. Prietenii zac prin pulbere şi praf, aliaţii sînt discreditaţi de nu pot scoate capul din casă, dar s-a dovedit că familia e invicibilă. Mă rog, aşa cred ei. Preţul de imagine externă şi internă e enorm.

S-a făcut de rîs tată-său

Rep.: Fapt e că nu aţi reuşit să o opriţi. A.M.P.: Nu, deşi acesta era scopul meu de bază. Poate pentru că laşitatea a fost aşa de mare la ceilalţi, care au tăcut mîlc? A fost o serie neagră, ca să o scuze pe ea, s-a făcut de rîs tată-său, partidul, pentru că nu o voia a trebuit să îşi facă mea culpa şi să facă lucruri mult mai rele decît să o fi pus pe listă cum era vorba iniţial, au trebuit să transfere voturi şi după cum se vede şi bani de publicitate din fonduri publice. A ieşit PSD-ul primul la europarlamentare, iar Băsescu e obiect doar de bancuri pe afară. E greu de crezut că ambiţiile unei fetişcare a cărei lipsă de cultură se vede şi după cum arată pot ruina atîtea lucruri, dar iată că se poate.

Rep.: Băsescu zice însă că presa e de vină. A.M.P.: Băsescu e părăsit de inspiraţie. Mare noroc are cu contracandidaţii lui, care spun pe faţă că se vor amesteca în justiţie şi astfel se fac de nevotat. Chiar şi aşa, discursul ăsta cu copiii care nu mă ascultă deşi eu le spun, sau că toată lumea e de vină, numai familia nu, e penibil. Familia nu are ce căuta în politică, după cum am spus de la început, e doar sursă de slăbiciuni şi scuze permanente. Băsescu s-a încăpăţînat, vrea să ne transmită că vrea un al doilea mandat fără condiţii, unul în care face ce vor muşchii lui. Or, acesta e un semnal greşit, exact un asemenea mandat devine indezirabil. Cu linia asta a lui îi face pe foştii lui susţinători să stea acasă în ziua votului.

Ce i-a spus Alina lui Băse

Rep.: O s-o lase pe dna Udrea să pice? A.M.P.: Data trecută cînd dna Udrea a demisionat, nu a fost de bunăvoie. Eu cînd i-am spus preşedintelui că ea nu are ce căuta în viaţa politică – trebuie să avem separarări clare între public şi privat, e un test al modernităţii – m-am trezit că a doua zi mă caută intermediari din partea ei, să ne vedem, să ne cunoaştem. Dna Udrea e, ca toate fetele astea, o creatură care nu gîndeşte decît în termeni de interes personal şi nu poate concepe că în societate există şi etaje superioare, unde oamenii au altfel de motivaţii. Dacă ne întîlneam, despre ce am fi vorbit oare? Îi făceam un desen? Din păcate, nici problema asta nu s-a putut rezolva în privat, cum nu s-a rezolvat nici cealaltă. O să avem alt circ costisitor. E alegerea lor, vor aşa, aşa o să fie. Că altfel primul ministru restructura urgentissim ministerele astea redundante, plus vreo două la fel de redundante de la PSD, şi stăteam toţi liniştiţi. Aşa cum Băsescu dă vina pe oricine, dar nu pe copila lui prost crescută, Boc restructurează demnitarii dînd afară nişte şoferi. Care nu au fost încă nici măcar identificaţi, totul ca să salvăm miniştri de nivel damă de companie; sîntem în plin „Senatorul melcilor”.

Rep.: Udrea a zis că aveţi ceva personal cu ea. Invidie? A.M.P.: Exact, atîta o duce capul, ea nu are orizont dincolo de persoane. Da, visul meu e să conduc Ministerului Turismului, a cărui desfiinţare am pus-o din anul 1996 în programul CDR.

Am diplomă de instalator

Rep.: Tinichigii sau filozofi? A.M.P.: Eu am pe undeva o diplomă de instalator. Dar altfel, în politica publică e greu să le separi. Orice ai face, eşti impregat de o anumită filozofie despre stat, despre cum se comportă oamenii, nimeni nu e un expert sută la sută liber de ideologie, deşi eu predau pragmatismul la studenţii mei, anything which works! Desigur, discuţia asta e de la un anumit nivel în sus, care e probabil mai puţin frecvent la noi. Că, din nou, dacă eroii politicii publice sînt de nivel Ridzi sau Udrea discuţia devine comică şi distincţia inoperantă. Mare parte din cei promovaţi pe canale de partid nu sînt nici una, nici alta. Întreabă o lipitoare care trăieşte să sugă sîngele altora dacă asta e tehnologie sau ideologie.

Androneasca

Rep.: Şi atunci, doamna Andronescu o să răstoarne munţii? A.M.P.: Mă îndoiesc că vrea. Dar mă îndoiesc şi că Băsescu poate face ceva. Comisiile astea şi multele lor legi sînt destul de redundante. Oamenii contează, şi dacă preţuieşti educaţia aşa de mult încît o Udrea îţi poate fi şefă de cabinet nu mai are nici o importanţă ce spui, lumea se uită la ce faci. Soluţia pentru educaţia românească nu vine din noi reforme, cînd astea cu Bologna au fost oricum nedigerate şi negîndite, un fel de hai să facem mai mult pe resurse mai puţine. De ani de zile se schimbă miniştrii şi ministerul e la fel. Miclea, care era reformator, se închidea cu sfătuitorii lui într-o debara şi ieşeau de acolo cu proclamaţii pe care nu le implementa nimeni. Alţi miniştri, care nu aveau intenţiile lui bune, lăsau de la început totul pe mîna mafiei, ce rost are să te prefaci că faci? Hai să nu mai reformăm educaţia vreun an, asta e sugestia mea, şi în acest timp să reformăm doar Ministerul Educaţiei. Poate găsim vreo cîţiva români care au fost profesori titulari în ţări cu sisteme performante (Scandinavia, USA, Olanda) şi să îi importăm, le dăm mînă liberă să reorganizeze MEC. Restul va veni de la sine. Cum s-a văzut din clasamentul nostru cu universităţi curate, omul face locul. Aceeaşi lege peste tot, dar unii au patru stele, alţii au zero stele, pînă la legi noi să copie ăia de zero stele ce fac cei de patru şi o să avem imediat o creştere a calităţii. Pînă la urmă politica e doar un gest de discernămînt, iar leadershipul e sută la sută discernămînt. Nu trebuie să le ştii pe toate, dar trebuie să găseşti pe cei care ştiu şi să îi pui în situaţia să facă.

Clientelism

Rep.: Oricine ar fi ei? A.M.P.: Oricine, sau totul e clientelism dacă îi alegi doar pe relaţia cu tine. Partidele noastre sînt încă în acel stadiu primitiv de început de democraţie, eu le compar cu armatele dinainte de profesionalizarea modernă. Tătarul nu avea soldă, el trăia prin jaf. Şi cum sînt tătari mulţi, şi obiectul jafului trebuie să fie mare, rezultă multe funcţii publice (deci coborînd nivelul politizării pănă la directori de şcoală) şi multe cheltuieli publice (care se distribuie prin reţeaua de patronaj). Obiectul guvernării nu e problema de politică publică, pe care trebuie să o rezolvi (criza, energia etc.), ci reţeaua clientelară, pe care trebuie să o satisfaci, ea e problema ta de bază. Aici e tensiunea dintre partide şi societatea noastră.

Geoană, Crin, Duda

Rep.: Sînt adversarii lui Băsescu capabili să schimbe asta? A.M.P.: Nu cred. Geoană dă impresia că e orientat mai tehnocratic, are cunoştinţe, citeşte, dar pe urmă apare cu Năstase la braţ şi strică tot. Crin Antonescu e uimitor, are aerul că nu s-a prins nimic de el în atîţia ani de politică, mă întreb dacă ar trece un test de cunoştinţe elementare, dacă ştie care sînt instituţiile de la Bretton Woods sau din cine e format boardul Băncii Europene Centrale. Radu Duda e mai presus de orice comentariu, pentru el viaţa e un cenaclu.

Rep.: Intelectualii pro-Băsescieni? A.M.P.: Categorie în curs de dispariţie, la cei dezinteresaţi. Restul, să nu ne luăm de ei, că vor fi pedepsiţi pe unde au păcătuit, TRU a ajuns în aceeaşi comisie cu copila, de exemplu. Cel mai bine o duc cei care nu au fost niciodată fani, îl folosesc cu sînge rece pe Băsescu ca să ajungă undeva, prin ambasade cu jacuzzi, PE, sau oriunde se poate, în străinătate să fie. Intelectualul e din punctul ăsta de vedere sub nivelul tinichigiului, şi ca să trăiască afară tot statul român trebuie să-i plătească drumul şi să-l ţină; om fi devenit noi europeni, dar curajul pieţei nu îl avem, că unde nu e valoare nu e nici curaj. Noroc cu tinerii intelectuali, ei umplu doctoratele şi mai nou şi slujbele pe afară. Ferească Dumnezeu să vrem să ne întoarcem în ţară însă, atunci să vezi testul deschiderii universităţilor.

Societatea civilă

Rep.: Mai există societate civilă? A.M.P.: Absolut. Gazeta Sporturilor a fost vîrful ei recent şi noi toţi ne-am solidarizat cu ei. Şi chiar există; oamenii care ies în stradă să apere Sf. Iosif, oamenii care scriu pe www.romaniacurată.ro ca să denunţe pe corupţi sînt în creştere. Sîntem însă sufocaţi de pseudosocietatea civilă, de organizaţii contra corupţiei sponsorizate de corupţi, de ciuvici şi alistari, e o perdea de fum din care nu totdeauna vezi că pădurea nu a ars, mai sînt copaci destui în picioare.

Imaginea mea despre Nicolae Ceauşescu s-a umanizat - interviu cu Andrei UJICĂ -

După Videogramme einer revolution/Videograme dintr-o revoluţie şi Out of the Present, Andrei Ujică încheie o trilogie a comunismului cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Un film-eseu la care lucrează în aceste zile la Bucureşti şi care se anunţă nu doar un eveniment cinematografic aşteptat de 20 de ani, ci şi unul „terapeutic”. Andrei Ujică practică un gen inedit de cinema. El face film artistic de montaj, investigînd nu doar faptul istoric, ci şi mentalul colectiv. Vizionarea a 200 de ore cu Ceauşescu l-a umanizat pe dictator, spune Ujică.

În ce stadiu se află filmul?

Sînt pe punctul de a începe montajul, faza cea mai importantă la un asemenea proiect. Am văzut peste 200 de ore de material, preselectat de Titus Muntean şi Velvet Moraru, dintr-un total de aproximativ o mie de ore, existente în fondurile TVR şi ale Arhivei Naţionale de Filme.

După ce criterii s-a făcut preselecţia?

Le-am cerut să acopere cronologic datele importante ale celor 25 de ani cît a stat Ceauşescu la putere şi să caute cu precădere capete de casete. Asta pentru că, de obicei, la început sau la sfîrşit de rolă există şansa de a găsi momente ieşite din protocol. Şi, într-adevăr, au găsit.

Nu au fost distruse?

Nu. Acuma, să nu se aştepte nimeni la senzaţionalism bulevardier, nu sînt scene în care lui Ceauşescu îi cad pantalonii. Arhiva fiind în totalitatea ei una de protocol, cum sînt toate arhivele de şefi de stat, imaginile pe care le conţine sînt ritualizate. Însă, înainte de a intra în rol ca să fie filmat, orice om se poartă firesc. Despre astfel de momente este vorba.

De unde ideea acestui film şi de unde titlul?

În decembrie 2005, Videograme dintr-o revoluţie a fost difuzat pentru prima oară la TVR. Cu această ocazie, s-a organizat şi o discuţie în platou, pentru care am venit la Bucureşti. M-am reîntîlnit cu Velvet Moraru, care fusese şefă de producţie la Videograme... în 1992. Ea m-a întrebat dacă n-am impresia că a venit timpul să se facă un film despre Ceauşescu, unul care, măcar în miză, să tindă spre obiectivitatea Videogramelor... „Da”, am spus, „în principiu cred că ai dreptate”, dar la ora aceea pe mine mă preocupa de fapt să fac un film cu filozoful Paul Virilio, în care el s-ar fi jucat pe sine în interiorul unei poveşti inventate. Velvet a insistat, iar eu am promis că o să mă gîndesc, ştiind însă că simplul deziderat al obiectivităţii nu e un criteriu suficient de abordare cinematografică a unei teme.

De ce?

Eu nu fac documentar clasic. După discuţia de la Bucureşti, lucrurile s-au legat, în timp, de la sine. Cel mai bun prieten de-al meu din Germania, de un deceniu încoace, este filozoful Peter Sloterdijk, rectorul Universităţii de Artă din Karlsruhe, unde am o catedră de film. El face naveta de la Viena, eu de la Berlin, dar cînd ne nimerim amîndoi în Karlsruhe, ne vedem zilnic, la cină. Într-o astfel de seară, la trei luni după ce fusesem la Bucureşti, ştiind că mă preocupase în ultimii ani figura lui Fidel Castro, Sloterdijk mi-a adus o carte a lui Norberto Fuentes, scriitor cubanez în exil şi fost apropiat al lui Castro, pînă să cadă în dizgraţie.

Iartați-mă că vă întrerup: de ce vă preocupa figura lui Castro?

Am fost la Havana de două ori, în 2004 şi 2005, unde am făcut o cercetare de arhivă la ICAIC (n.red.- Instituto Cubano de Arte e Industria Cinematográficos). Institutul de Film pe care l-am fondat în 2002, în cadrul Centrului pentru Artă şi Tehnologie Media (ZKM) din Karlsruhe, pregătea la vremea aceea o ediţie DVD cu filmele lui Santiago Álvares, documentaristul lui Castro, cel care l-a însoţit încă de dinainte de preluarea puterii.

Deci Sloterdijk mi-a făcut cadou cartea. Pe copertă scria aşa: Autobiografia lui Fidel Castro. Un roman de Norberto Fuentes. Am citit titlul ca pe o somaţie de a chestiona psihologia dictatorului ideologic din secolul al XX-lea, fie el tipic sau atipic.

Fuentes n-a inventat el acest tip de autobiografie ficţională: titlul e o parafrază la „Autobiografia lui Alice B. Toklas”, apărută deja în 1933. Gertrude Stein a refuzat cu străşnicie să-şi scrie memoriile, pînă cînd nu a găsit o perspectivă prin deviere: autobiografia inventată a unei persoane reale din proximitate, Alice B. Toklas fiind, printre altele, secretara ei.

Eu nu l-am cunoscut pe Ceauşescu personal, dar generaţia mea şi încă altele cîteva au fost marcate, prin coabitare silită, de omniprezenţa lui. De aceea, toţi am avut impresia că l-am cunoscut, deşi, de fapt, nu ne-am cunoscut decît propriile aversiuni faţă de sistemul pe care îl reprezenta şi care ne-a amărît tinereţea. Încercarea mea acum – şi o fac întîi de toate pentru mine – e să-l cunosc personal pe cel care mi-a impregnat biografia. Am trăit sub el pînă la 29 de ani.

De ce era nevoie de o trilogie întreagă despre comunism?

Avem de-a face cu două aspecte aici. Unul de natură auctorială, pentru că pe mine mă interesează să transform materialul secundar în discurs primar. Adică, dintr-un corpus de documente istorice, să fac un film a cărui miză e în primul rînd estetică. Celălalt aspect este de factură teoretică, formulat în Videograme dintr-o revoluţie încă din titlu. Filmul atrage pentru prima oară atenţia asupra apariţiei unei noi categorii de documente istorice – secvenţa video. Fragmente largi de istorie în imagini în mişcare.

De ce pentru prima oară?

Pentru că, tehnic, nu fusese posibil pînă atunci. Revoluţia din 1989 a avut loc la doar cîteva luni după ce a apărut pe piaţă un nou model de camcorder Sony, o cameră foarte mobilă, al cărei slogan de publicitate a devenit ulterior: “Capture the revolution!”. E o mare diferenţă între acest tip de imagini şi, de exemplu, schiţele unui desenator la baricadele Comunei din Paris, fotografiile de front din secolul al XIX-lea sau secvenţele filmate în conflagraţiile secolului XX. Să nu uităm, pelicula e limitată ca mediu. Rola e scurtă, camera grea şi greu de deplasat ş.a.m.d. De aceea, imaginile istorice înregistrate pe peliculă rămîn mai întotdeauna în zona propagandei şi a protocolului. Apariţia camcorderului a făcut ca posibilitatea de captare a unor secvenţe lungi de imagini în mişcare să devină extrem de la îndemînă. Avem de a face cu un proces de enormă democratizare mediatică. Astăzi, un număr nelimitat de cameramani pot să înregistreze fragmente practic nelimitate de realitate.

Acelaşi tratament teoretic îl are materialul video şi în Out of the Present. La Ceauşescu sînt însă constrîns de limitele propagandistice şi protocolare ale imaginilor. Totuşi, convingerea mea e că, şi într-o astfel de arhivă, dacă este destul de amplă – cum este cazul aici –, se pot găsi suficiente fisuri ale registrului stilistic oficial.

Prin acest nou tip de document – secvenţe de imagini în mişcare –, ne stau pentru prima oară la dispoziţie fragmente vii de timp istoric şi nu doar nişte momente de timp îngheţat, aşa cum le oferă fotografia. Ca să nu mai vorbim de timpul mediat al unor relatări inevitabil subiective de martori oculari, aşa cum sînt ele inventariate de un istoric, care la rîndul lui are filtrele lui subiective condiţionate de varii contexte ale puterii, de statura lui academică sau, pur şi simplu, de vanitate.

Credeți că va înţelege publicul din România aceste lucruri?

Nu ştiu ce va înţelege publicul din România sau din altă parte, pentru că nu mă gîndesc niciodată la un public concret. Publicul meu ţintă e abstract. E constituit întîi de toate din cinefilii interesaţi de problemele estetice ale discursului cinematografic şi de limitele lui. Am avut acelaşi public în minte şi cînd am făcut Videograme..., şi cînd am făcut Out of the Present. În cazul lor, pe măsură ce a trecut timpul, receptarea s-a lărgit. Deşi greu de perceput, există un progres continuu la nivelul publicului larg, atît în ce priveşte educaţia estetică, cît şi în ce priveşte nivelul reflexiv.

Ce credeți, cum s-a păstrat comunismul pînă în zilele noastre în societatea românească? Există sechele vizibile?

Există o serie de defecte pe care sîntem tentaţi să le punem pe seama comunismului. De exemplu, faptul că societatea nu a reuşit să se salubrizeze şi că un număr mare de membri ai fostului sistem au reuşit nestînjeniţi să schimbe macazul. Îmi aduc aminte de un citat pus pe seama lui Napoleon: „E o naivitate să se creadă că după o revoluţie începe o nouă societate în care în poziţiile-cheie sînt schimbate toate persoanele. Nu persoanele se schimbă după o revoluţie, opiniile se schimbă”. Vorbim de revoluţiile liberale. Cele marxiste şi-au învăţat mai bine lecţia de cadre: toate persoanele din toate poziţiile-cheie au fost schimbate, printr-o simplă inversare a criteriilor de selecţie socială. Sechelele marxismului mi se par la fel de evidente în discursul intelectual occidental, mai ales european, în care s-a făcut, timp de decenii, o suprapunere nefastă între ideea de marxism şi ideea de progres. Această convingere surdă e încă actuală în Europa occidentală. În mod ciudat, nici acolo nu s-a făcut o primenire a persoanelor după prăbuşirea blocului estic. Nici unul dintre redactorii-şefi ai publicaţiilor occidentale care decenii la rînd au făcut propagandă comunistă nu şi-a pierdut postul. Singurul lucru pe care îl fac acum e că nu-şi mai spun marxişti. Sechelele pe care le avem, defectele de educaţie şi de mentalitate ale românului sînt mai vechi decît comunismul şi ţin de parcursul istoric. Defectele cele mai mari ne vin din fanariotism. Marile deficienţe în educaţie civică şi simţ comunitar sînt consecinţe ale apartenenţei la confesiunea creştin-orientală.

Vreți să spuneți că n-a stricat mare lucru comunismul?

A stricat destule, dar nu i se pot pune toate tarele în cîrcă. Comunismului trebuie să i se recunoască măcar un merit. Faptul că a alfabetizat popoare majoritar analfabete. Azi, nivelul general de competenţă al acestor naţiuni e superior nivelului de competenţă de dinainte de instaurarea comunismului. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: în România de dinainte de război, elita conectată la discursul european alcătuia o pătură foarte subţire; în rest, România avea o populaţie retardată cu cîteva secole bune faţă de cele occidentale. Acest decalaj s-a redus enorm datorită campaniei de alfabetizare comuniste.

Ce avea Ceauşescu în plus faţă de alţi lideri comunişti? Ați reuşit să-i faceți un portret psihologic?

Dincolo de un instinct acut al puterii, pe care probabil îl au toţi dictatorii, avea talent pentru politica externă. A avut şi norocul să beneficieze de conjunctura epocii şi să poată face, evident, în interiorul propriului sistem de valori, timp de un deceniu, politică internaţională în stil mare. Ceea ce nu i-a fost dat nimănui din istoria modernă a României.

Din ce spuneți parcă v-ar fi simpatic.

După mai bine de un an în care l-am văzut cîte opt ore pe zi, am început să-l cunosc. Intri, în ciuda regimului protocolar al materialului, într-un nivel al micro-gesticii, mimicii şi inflexiunii vocii, şi începi să cunoşti omul. În orice caz, imaginea mea despre el s-a umanizat. Nu mai e un obiect abstract de ură asupra căruia proiectam toate clişeele mele de aversiune antitotalitară. S-a transformat într-o persoană care a fost în acelaşi timp părtaş şi victimă a unei false credinţe. Ca majoritatea dictatorilor ideologici din secolul XX, el a păcătuit printr-un surplus de devoţiune faţă de monoteismul ateu pe care l-a personificat. Marxismul, ca şi fascismul de altfel, poate fi definit ca monoteism ateu cu tendinţe dogmatic fundamentaliste. Toţi dictatorii malefici ai secolului XX (inclusiv Hitler) nu au fost, cum susţine istoriografia într-o teză destul de banală, nişte monştri care au căzut din cer şi au pervertit ideologii care poate că, în sine, îşi aveau îndreptăţirea lor. Nici pomeneală. Ei înşişi au fost victimele propriului bigotism intraideologic.

Înseamnă că vinovate sînt şi popoarele care i-au susţinut.

Cercul celor cu credinţă adevărată era foarte restrîns, pe cînd cel al făţarnicilor şi al oamenilor cu dublă conştiinţă (care nu credeau în ideologia respectivă, dar voiau să profite de avantajele sistemului) era foarte mare: tipi de genul Dumitru Popescu, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Şi, bineînţeles, autorii acestor ideologii, filozofii de la care a pornit totul şi care sînt întotdeauna scoşi din discuţie. Ar trebui să facem o distincţie între vina istorică şi vina ideologică.

De ce a fost nevoie să treacă 20 de ani ca să se facă un film despre Ceauşescu?

Mi se pare cel mai normal lucru cu putinţă. Raportarea la o figură istorică cere un minimum de distanţă temporală, ceea ce garantează o răcire a afectivităţii şi o reducere a excesului de subiectivism.

Dvs. nu faceţi istoriografie, ci artă.

Din acelaşi corpus de documente se poate scrie un tratat de istorie sau un roman. Convingerea mea este că, pe filieră estetică, sînt şanse mai mari să ajungi la adevărul istoric decît pe filieră ştiinţifică. Pe ce trece timpul, mi se pare că aflu mai mult despre Napoleon din Război şi pace decît din orice tratat de istorie.

Imersia dvs. în dictatura lui Nicolae Ceauşescu e şi un fel de terapie?

După părerea mea, orice individ este posesorul unei duble biografii: privată şi istorică. Există oameni – dintre aceia fac parte şi eu –, care au o legătură mai strînsă cu cea din urmă. Oricît de absurd ar suna, ei trăiesc sub imperativul înţelegerii istoriei. E vorba aşadar mai mult de un proces de cunoaştere decît de unul terapeutic.

Pe de altă parte, sigur, anumite tentative de reflecţie istorică pot fi văzute ca terapie. Orice biograf neamţ al lui Hitler îşi face o terapie. La fel, Jung Chang, cînd a scris biografia lui Mao. Ca să revin, eu unul mă liniştesc atunci cînd am impresia că am înţeles evenimentele care mi-au determinat biografia. Cînd am făcut Videograme dintr-o revoluţie, impulsul personal a fost de a vedea cu ochii mei ce n-am putut să văd nefiind aici şi neputînd să ies în stradă. Cînd am făcut Out of the Present şi m-am dus la Moscova, impulsul iniţial era să încerc să înţeleg catatonia puterii sovietice în faţa propriei dezintegrări. Rezultatul a fost altul: am înţeles cum arată istoria contemplată din perspectivă olimpiană.

Punctul de vedere al cosmonautului Serghei Krikaliov despre dezmembrarea URSS – „de aici se vede atît de bine schimbarea rapidă a anotimpurilor” – e şi punctul dvs. de vedere?

Propoziţia asta nu spune decît că poziţia pe care ne-o arogăm, de stăpîni ai naturii, este una naivă şi limitată. E suficient să te îndepărtezi cîteva sute de kilometri de Pămînt ca să-ţi dai seama că, de cînd lumea, natura stă deasupra istoriei şi că istoria nu e decît un caz particular al naturii. Din filmul despre Ceauşescu e foarte posibil să nu înţelegem prea mult din esenţa personalităţii lui, dar poate că o să înţelegem ceva despre noi sub dictatură. Ne place sau nu, dictatorii ideologici care au dominat secolul al XX-lea sînt, între altele, suma naţiunilor pe care le reprezintă pe perioada în care le conduc. Aşa cum Hitler a fost o sumă a naţiunii germane din perioada în care a condus-o, aşa şi Ceauşescu a fost o sumă a românilor din cei 25 de ani cît a stat la putere. De discutat e doar contribuţia fiecăruia dintre noi la “greutatea” lui, ordinul de mărime variind, să zicem, între miligram şi kilogram, pe o scală, aşadar, de unu la un milion.

a consemnat Iulia BLAGA Bucureşti, iulie 2009

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=286&cmd=articol&id=11219

Dan C. MIHĂILESCU - Pe Mitică l-a ucis miticismul

Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării, decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a consumismului nesăţios şi alienant care ne înconjoară şi ne spulberă. Cretinizare deliberată dinspre mediul politic şi mass-media, un sistem „educativ“ care parcă face totul împotriva ideii de educaţie, mîrlănie copleşitoare, ură generală, agresivitate, îndrăcire şi îndobitocire oriunde te uiţi. Ştiu că nu distinşilor cititori „caragialoeminescieni“ (Radu Cosaşu dixit) ai Dilemei vechi avem a le spune atari banalităţi încercănate. Însă – dacă ne întrebăm de soarta caragialianului Mitică, „simpaticul parizian al Orientului“, „spiritualul copil al Capitalei, care inspiră atîta admiraţie şi invidie provincialilor“, calamburgiul, omul poantelor şi farselor ghiduş picante, cel „foarte căutat şi plăcut în societate“ ş.a.m.d. – apoi trebuie să cădem de acord că el tot moare din 1900 încoace, bolnav de noi înşine.

În epoca „bunului simţ ca paradox“, pînă şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versatilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există prea apăsat – toate aceste condimente cînd plăcut picante, cînd sufocante au coborît în pivniţă, involuînd fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantină, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rînduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separînd zîmbetul de hohot, surîsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală.

Aşa stînd lucrurile, cum să nu faci o reverenţă în faţa duhului cu care Nicolae Steinhardt, părintele de la Rohia, a citit lumea Scrisorii pierdute? Cum să nu-l (re)citeşti pe Mitică prin acest sublim-utopic filtru cu ochiuri de Pateric şi cernere de Filocalie? N-o fi el adevărat, dar e recomandabil. Terapeutic.

Caragialianul Mitică a murit demult, aşa cum eminescianul Hyperion a fost sufocat de eminescianism. Pe unul l-au ucis mitocănia, prostia carnivoră şi moartea vechii mahalale, cea înlocuită fie de şatra pustiitoare, fie de blocurile dezumanizante ale comunismului. Pe celălalt (pentru care Caragiale făcea figură de „arhicanalie“) l-au alterat o dată non-aşteptările societăţii româneşti din vremea lui, dar a fost ireversibil strivit de soclul uriaş al statuii sub care l-a împins fanatismul posterităţii.

Între bucolism şi cruzime

O privire iute îndărăt, înspre receptarea critică a operei caragialiene ne dezvăluie o tensiune permanentă între perspectiva crudă şi cea bucolică. Între impulsul coleric, agresivitatea, violenţa mai mult sau mai puţin reţinută (mascată), de tip naturalist, de o parte, iar de cealaltă: seninătatea clasică, bonomia rîsului sănătos pentru care plăcerea nu corodează, nu dizolvă, ci ocroteşte îngăduitor, întăreşte edificiul moral (ridendo castigat mores: nu aşa am învăţat la şcoală?). Unii au exaltat ironia casantă, rînjetul caustic, nesaţiul punitiv şi răzbunător, sarcasmul crîncen şi atavica pornire distructivă a celui „fără nici un dumnezeu“. Alţii, dimpotrivă, au etalat umorul hîtru, persiflarea comprehensivă, epicureismul coagulant tocmai prin dizolvarea contrariilor şi detensionarea polarităţilor. De bună seamă că ambele demersuri îşi află în egală măsură exemplificări în operă, ca şi justificări în psihologia şi biografia scriitorului.

Cu timpul, viziunea crudă a cîştigat. Hidoşenia alienantă a prezentului a funcţionat letal pentru Mitică, suavul farseur a cărui supremă vulgaritate se rezuma în hazos codificatul „Cade o doamnă. S-a rupt gazometrul“! (Încercaţi să vă imaginaţi echivalenţele de azi ale expresiei cu pricina...). E de ajuns că revedem viziunea de bolgie dantescă şi ospiciu asasin din filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? pentru a o contrapune viziunii serafice a lui Nicu Steinhardt.

Ar fi o frumoasă provocare editorială o antologie care să adune componentele figurii lui Mitică de-a lungul principalelor perioade de receptare critică, de la Maiorescu-Gherea-Ibrăileanu pînă la Liviu Papadima-Ioana Pârvulescu-Gelu Negrea, trecînd prin Iorga-Lovinescu-Zarifopol-Cioculescu, apoi Iosifescu-Elvin-Mîndra-Cazimir-Tomuş-Valentin Silvestru, venind către Ion Constantinescu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Mircea Iorgulescu, Alexandru George, Marin Bucur. Aşa cum există un Eminescu „al“ conservatorilor şi socialiştilor, al legionarilor şi liberalilor, al dejiştilor şi ceauşiştilor, există un Caragiale aplaudat de junimişti şi radicalii lui Panu, refuzat de liberalul Mitiţă Sturdza, prizat preponderent prin Năpasta în Ardeal, Basarabia şi Bucovina, veştejit de dreapta interbelică din raţiuni de antifanariotism tradus ca antiromânism, un Caragiale filtrat apoi prin Vitner şi Moraru ca „biciuitor al racilelor burghezo-moşierimii“, pentru a campa după aceea din naturalism în vecinătatea teatrului ionesciano-beckettian ş.a.m.d.

În funcţie de subtextul moral-politic al analizei estetice, stilistica lui Mitică oscilează între gluma nevinovată, şarja flegmatică, poanta spumoasă ori aluzia uşor sadică – şi caricatura fiinţei naţionale (nu glumesc, dar n-am loc de exemple!). Treptat, bietul personaj cu farmec bulevardier, de fante plezirist, stîlp al cafenelei bucureştene, al jemanfişismului şi risipitorismului sudist a devenit emblema „netrebniciei româneşti“ şi a „neantului valah“. Deopotrivă Noica şi Cioran – constructivul şi distructivul prin excelenţă! – circulau prin şleauri năiste şi blamau miticismul, lăutărismul, inconştienţa prin care băşcălia, datul cu sîk din Isarlîk sau, cum am zice astăzi, miştoul, ajung, din armă de apărare, un drog ucigător. El postulează supremaţia relativismului, a improvizaţiei, amatorismului, netemeiniciei, flecărelii cancaniere, în defavoarea ethosului absolut, a seriozităţii arhitecturante ş.a.m.d. Încet, dar sigur, odată deveniţi categorii etnopsihologice, Caragiale şi Eminescu – mai precis: caragialismul şi eminescianismul (Mitică şi Hyperion în polaritatea etalată de Laurenţiu Ulici) – au încetat să-şi mai aparţină ca fiinţe (şi personaje) cu biografie aparte şi au devenit feţele emblemei naţionale. Care-i capul şi care-i pajura? – din această dilemă nu putem ieşi.

„Lasă-i să moară proşti...“

Cert e faptul că Mitică a murit. („Auzi putere la Poltronu! De frică...!“)

Cît de străin sună caracterizarea de la 1902! „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sînt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.“ În amestecul indo-libanezo-etiopian al Bucureştilor de azi, un oraş ca un hoit putrezind la soare cu maţele-n afară, numai de acel savoir vivre tipic epocii lui Mitică n-ai cum să mai dai. Sigur acuma că, dacă e să facem inventarul ororilor postmoderne din Parisul descris prin însumare de statistici apocaliptice de Jean Sévillia în deprimanta lui carte din 2007, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, tradusă recent la Humanitas, ne dăm seama că sîntem perfect sincroni în mizeria morală cu împrejurimile Barbès-ului. Şi că, aşa cum este o pură (chit că amară) iluzie căutarea dandysmului originar în opulenţa văgăunilor gay-opiacee din Londra actuală, la fel de iluzorie este descoperirea lui Mitică – fie şi aşa cum l-a ipostaziat Ştefan Iordache în filmul lui Lucian Pintilie – în băltoaca noastră vadimovanghelică. Replica lui şoptită în final – „Lasă-i să moară proşti“ – îmi sună şi azi cumplit în minte, mai rece ca o lamă de brici alunecîndu-ţi de-a lungul gîtului într-o obsedantă caligrafie a sfîrşitului.

În definitiv, în fiinţa lui Mitică nu există numai zeflemeaua, one man show-ul egocentric, de-o jucăuşă, inconştientă amoralitate. Nu doar cafeneaua, ci şi severitatea baroului, nu doar datul muştelor din Cişmigiu, ci şi Parlamentul cu Maiorescu, Carp, Iorga, Argetoianu ş.a.m.d. Nu numai şirul nesfîrşit al localurilor înecate în fleici şi şpriţuri, lumea lui Lache şi Mache şi a atîtor alţi „amici“ caragialieni, ci şi eşafodajul românesc al monarhiei germane, lumea solidă a lui Carol I, a Brătienilor şi Marghilomanilor. Mitică este – doar aparent paradoxal – blazonul unei lumi bine rînduite, panaşul unei aristocraţii în plină afirmare. Caragiale este luxul unei societăţi sigure pe temeliile ei, care-şi permite în sfîrşit – cum să spun? – rîsul hohotitor şi eliberator al unui Aristofan după tragediile eschiliene.

Or, tare mi-e teamă că ni s-a alterat ireversibil şi una, şi cealaltă. Şi zeflemeaua atotnepăsătoare, dar şi substanţa, miezul, ştaiful aristocratic. Cel care abia de ne fusese căftănit de Craii mateini. Ei bine, dacă Mitică s-a dus, Pirgu este aici, triumfător.

„Bea-ţi berea, că se răceşte.“

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=287&cmd=articol&id=11225

Miercuri, 19 august 2009 Sursa: Romania Libera Autor: Marius Pirloiu

Desi criza a redus cu 40% transferurile romanilor care lucreaza temporar in strainatate, acestea au depasit volumul fondurilor europene absorbite de Romania.

Potrivit datelor BNR, in primul semestru din acest an, lucratorii romani de afara au trimis in tara 1,53 miliarde euro, fata de 2,52 miliarde euro in perioada similara a anului trecut. Totodata, romanii stabiliti in strainatate au trimis in Romania aproape 600 milioane euro, ducand totalul transferurilor private la 2,11 miliarde euro, fata de 3,19 miliarde euro in primele sase luni din 2008. In acelasi timp, chiar daca au inregistrat un avans de peste 53%, pana la 1,254 miliarde euro, fondurile europene atrase (preaderare si postaderare) sunt inca la un nivel destul de modest in raport cu proiectele initiate si sumele disponibile. O absorbtie slaba va afecta programul de investitii ale statului si, implicit, cresterea economica din acest an. Specialistii reclama imobilismul autoritatilor de management si spun ca, in locul unor finantari de proiecte cu fonduri nerambursabile, dar strict controlate, sunt preferate finantarile de la buget, fara o

supraveghere atenta. Pe de alta parte, chiar daca a beneficiat de intrari de 1,25 miliarde euro din fonduri europene, Romania a contribuit cu 812 milioane euro la bugetul Comisiei Europene in primele sase luni, astfel ca beneficiul net a fost de 442 milioane euro. Situatia este usor imbunatatita fata de primul semestru din 2008, cand beneficiul net a fost de doar 80 milioane euro.

Pentru a compensa diminuarea incasarilor bugetare, autoritatile sperau ca 2009 sa fie anul absorbtiei fondurilor europene. Doar in 2009, Romania are la dispozitie fonduri structurale (nerambursabile) de 3,3 miliarde euro, din care in prima jumatate a anului nu a atras decat 0,9 miliarde euro, potrivit datelor Ministerului de Finante. De asemenea, la sfarsitul acestui an se termina si accesul la fondurile preaderare (PHARE, SAPARD si ISPA), din care Romania a atras pana acum 2,3 miliarde euro. "Vom vedea la sfarsitul anului ce fonduri preaderare am avut la dispozitie si cat am atras. In schimb, la fondurile postaderare, unde avem disponibile peste 30 miliarde euro pana in 2013, stam mizerabil din multiple motive. Sunt semnate o gramada de proiecte, dar cate au finantare si cate au pornit? Absorbtia sufera, in primul rand, din cauza imobilismului de la nivelul autoritatilor de management. In plus, multe dintre bancile care se laudau ca asigura cofinantarea proiectelor te trateaza in prezent cu refuz. Cel mai mult blocheaza proiectele chiar banca statului, EximBank, din lipsa de specialisti", a declarat Cristian Parvan, secretarul general al Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR).

Pentru a doua jumatate a acestui an, Finantele estimeaza ca Romania va mai absorbi 1,7 miliarde euro, astfel incat totalul fondurilor atrase in 2009 sa ajunga la aproape 3 miliarde euro, in vreme ce contributiile la bugetul Comisiei Europene sa fie de 1,6 miliarde euro. "Chiar si cei de la FMI prognozeaza ca Romania nu va atrage decat 5 miliarde euro din fondurile structurale pana in 2013. In plus, Comisia Europeana a notificat in mod expres Ministerul Transporturilor ca nu a luat masuri organizatorice pentru atragerea fondurilor pentru infrastrctura. Avem alocate 4,5 miliarde euro pentru infrastructura si nu s-a facut nimic. Nu exista interes pentru a atrage bani europeni, pentru ca acolo sunt reguli stricte, in schimb, ne chinuim de ani de zile sa facem infrastructura cu bani de la buget, unde nu conteaza cat costa kilometrul. O intreaga Europa si-a facut infrastructura cu fonduri europene, numai noi nu", a conchis Parvan.

Banca Mondiala estima intr-un studiu recent ca totalul sumelor trimise de "stranieri" se va diminua cu 10% in acest an, fata de nivelul de 6,6 miliarde euro de anul trecut. Totusi, statisticile BNR indica la jumatatea anului o scadere cu 33% si numai o revenire a economiilor occidentale ar putea tempera scaderea.

Comentarii **********

romani de afara au trimis in tara 1,53 miliarde euro, fata de 1,254 miliarde euro, fondurile europene atrase (emigrantul anonim (fost roman)) 19/08/2009 11:20

Chiar au plecat toti din tara, sau sunt mai lasi decat cocalarii?! Da, cei ce puteau face schimbarea AU PLECAT!! Cei ramasi in tara, sunt handicapati (asistati social)!! Milogi: redemeer(s), balishag(s), etc. A plecat crema, a ramas drojdia si fiind in contact cu aerul, ne-acoperita de crema, se oxideaza si pute!! Daca puteau plecau si ei!! dar au cazut la test!! Ca sa inceapa schimbarea ar trebui sa iasa in strada si sa strige ca sunt handicapati!! Pina nu-si recunosc ipocrizia nu se poate incepe!! redeemer 2 balishag (redeemer) 19/08/2009 10:21

Eu gandesc, deci exist. Ma chinui, vere balishag, ma duc la vot, nu stau la telenovele sau manele acasa!!!!!!! Daca as putea, as infiinta un partid antimafia si as candida la alegeri, sau as promova oameni integri. Asta vreau de la cei cu educatie peste medie! @redeemer (balishag) 19/08/2009 09:18

nu ca nu ti-as da dreptate dar tu din ce categorie faci parte? esti plecat din tara sau esti mai las decat cocalarul?! de ce nu se acceseaza fondurile europene?!?!?! (redeemer) 19/08/2009 09:10

Simplu! Pentru ca de acolo nu se poate fura! Nu se pot da sau lua spagi din aceste fonduri. Trebuie sa fie foarte bine justificate. La cati locuitori romani sunt in tara asta, chiar nu se gaseste nimeni sa schimbe mafia asta politica?!?! De ce societatea civila doarme in nesimtire? Cred ca pentru ca sunt absorbiti de OTV si telenovele... ne meritam soarta. Ce se intampla cu intelectualii si ceilalti oameni cu educatie peste medie? De ce nu reactioneaza? Chiar au plecat toti din tara, sau sunt mai lasi decat cocalarii?!

PSD-PC-PDL guvern de cacat (un roman patriot) 19/08/2009 07:37 Cel mai slab guvern de la regele Dromihete incoace....

Românul de la care medicina lumii aşteaptă un răspuns

Joi, 01 octombrie 2009 Sursa: Evenimentul Zilei

A trecut de la ştiinţa calculatoarelor la neurobiologie. Nu fără trudă. Cât a învăţat în România, a citit “pe rupte”, deoarece lua cărţile de la bibliotecă şi îi era ciudă să le înapoieze, după trei zile, fără să fi aflat toate secretele din ele. În State, a ajuns în 1992, cu o bursă la Duke University. Între timp, şi-a completat studiile la Massachusetts Institute of Technology (MIT) şi, cel mai important, a devenit un om liber. Când? Atunci când a pus pe picioare propriul laborator şi a primit o finanţare de peste un million de dolari pentru un proiect curajos, de care medicină are mare nevoie.

Ieşeanul Valentin Drăgoi, căci despre el este vorba, a ajuns un nume mare în Houston. În acest oraş îşi desfăşoară activitatea laboratorul său, care şi-a găsit găzduire în cel mai mare centru medical din lume, Texas Medical Center. La etajul şapte, se află Drăgoi Lab, la succesul căruia au contribuit şi alţi români. De aici, specialiştii în neurobioliologie din întreaga lume aşteaptă un răspuns: “Cum funcţionează familiile de neuroni?”. Peste zece ani, Valentin Drăgoi speră să le ofere enigma, gata desluşită, pe tavă.

Într-un interviu acordat evz.ro, Drăgoi spune că, deşi elevii români au rezultate excelente la olimpiade şi alte concursuri cu participare internaţională, “sistemul de învăţământ se plafonează exact atunci când el trebuie să producă cu adevărat”.

Evz.ro: Cum ai plecat din ţară şi cum ai trecut de la ştiinţa calculatoarelor la neurobiologie? Valentin Drăgoi: În vara lui 1992 am plecat cu o bursă doctorală la Duke University. Deşi am terminat secţia de calculatoare la fostul Institutul Politehnic, am fost întotdeauna atras de teoria sistemelor adaptive şi de reţelele neuronale artificiale. În prezent, în sistemul românesc de învăţământ există cursuri în care se predau aceste noţiuni de bază, dar la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 te puteai informa doar din articole publicate în jurnale străine sau cărţi fotocopiate, care circulau doar într-un cerc restrâns. Tot ceea ce alimenta aceasta foame de informaţie era dorinţa de a face ceva cu adevărat original. Erau mai mulţi colegi şi amici care aveau această dorinţă de a reuşi, în ciuda tuturor obstacolelor. Îmi amintesc că, de multe ori, aveai o carte numai pentru trei zile. Atunci, trebuia să citeşti pe rupte şi, eventual, să fotocopiezi anumite articole în regim de urgenţă. În ciuda multiplelor dificultăţi, am avut o teză interesantă ca absolvent al secţiei de calculatoare: am dezvoltat un sistem adaptiv de prelucrare de imagini. Un rol important l-au avut Andi Lăzescu (primul meu mentor ştiinţific) şi Dan Galea, fostul director al Institutului de Informatică Teoretică din Iaşi (unde am lucrat până în 1992). După 1991, am devenit extrem de curios să înţeleg fundamentele reţelelor neuronale biologice, nu doar teoria reţelelor de neuroni artificiali. Din acest motiv, am făcut pasul de la ştiinţa calculatoarelor la neuroştiinţe, mai întâi cu un doctorat la Duke University, iar apoi cu un stagiu postdoctoral (de aproape şase ani) la Massachusetts Institute of Technology (MIT).

O cercetare unică şi curajoasă

Care sunt principalele scopuri ale cercetării medicale pe care o conduci? Scopul cercetării este înţelegerea principiilor codării informaţiei senzoriale de către reţelele de neuroni din creier şi modul cum aceste reţele pot influenţa percepţia şi comportamentul. Ca model, ne concentrăm pe cortexul vizual (n.r. parte a creierului unde sunt prelucrate imaginile formate pe retină) la primate (maimuţă şi om), pe care îl examinăm folosind tehnici electrofiziologice, psihofizice şi computaţionale. Ceea ce distinge cercetarea noastră de eforturile de cercetare ale altor grupuri din lume este accentul pe înţelegerea modului în care reţelele de neuroni (spre deosebire de neuronii analizaţi separat) din creier codează informaţie.

Care ar fi golurile ştiintifice pe care crezi că le poţi umple? Majoritatea laboratoarelor lumii studiază cum celulele individuale răspund la diverşi stimuli pentru a influenţa percepţia şi comportamentul. Noi încercăm să înţelegem limbajul populaţiilor de neuroni. Această chestiune vine la un moment oportun, o dată cu apariţia tehnicilor electrofiziologice şi optice de înregistrare pe scară largă a activităţii neuronale. Speranţa mea este ca, în următorii zece ani, cercetările laboratorului să conducă la înţelegerea limbajului populaţiilor de neuroni din creier şi, implicit, înţelegerea bazelor intime ale comportamentului. Astfel, vom putea răspunde la următoare întrebare: Cum putem prezice şi modifica comportamentul în timp real prin observarea răspunsului unui anumit grup de neuroni?

Susţinut de statul american

Cum ai ajuns să obţii o astfel de bursă? De fapt, nu am obţinut doar o bursă, ci un super-grant, EUREKA award, şi aceasta nu neapărat prin valoarea monetară a grantului (am obţinut alte patru grant-uri, dintre care unul comparabil ca sumă alocată), ci prin faptul că acest grant, sau premiu, este extrem de prestigios. Iniţialele acestuia sunt relevante: Exceptional Unconventional Research Enabling Knowledge Acceleration, adică cercetare excepţionala şi neconvenţionala care permite accelerarea cunoaşterii. Pentru a obţine un asemenea premiu trebuie să vii cu o abordare novatoare prin care să te distanţezi în mod evident de ceilalţi cercetători din domeniu. De asemenea, trebuie ca impactul programului de cercetare propus să depăşească graniţele domeniului tău şi să afecteze o comunitate ştiinţifică suficient de mare. Asemenea grant-uri sunt intimidante, dacă te uiţi la probabilitatea de reuşită – sub 5%, deşi acest procent ascunde faptul că aplicanţii sunt preselectaţi de un comitet, care alege doar proiectele cu cele mai mari şanse de succes.

Din echipa de la Drăgoi Lab au făcut parte alţi doi români. Cum au ajuns trei cercetători din Iaşi să facă performanţă în State şi care au fost primii paşi ai laboratorului? Laboratorul s-a înfiinţat în septembrie 2003, o dată cu acceptarea ofertei de la University of Texas-Houston Medical School. Atunci când ţi se oferă o poziţie academică în SUA, primeşti şi o sumă consistentă. Cu aceşti bani poţi începe echiparea laboratorului, atât din punct de vedere al construcţiei propriu zise, cât şi a echipamentului şi poţi oferi diverse poziţii (studenţi, doctoranzi, postdoctoranzi şi tehnicieni). Pe Mircea Chelaru şi Bogdan Iliescu (ambii din Iaşi) i-am angajat imediat după ce am obţinut poziţia de profesor. M-am gândit că un inginer electronist şi un neurochirurg ar fi echipa ideală pentru a porni un laborator aşa cum îl vedeam eu. Şi am avut dreptate. Amândoi au confirmat. Deşi Bogdan s-a întors în România, după numai doi ani petrecuţi în lab-ul meu (pentru a continua cu un rezidenţiat în neurochirurgie), iar Mircea s-a întors în Canada (din motive familiale), ei au fost esenţiali pentru primii ‘paşi’ ai laboratorului. În prezent, laboratorul are şapte membri şi trei colaboratori, iar finanţarea prezentă îmi permite să angajez şi alţi cercetători talentaţi. De fapt, în ultimii şase ani, peste 20 de cercetători au contribuit la dezvoltarea laboratorului şi la diversele programe pe care le conduc. În aceste demersuri, am fost ajutat de obţinerea mai multor grant-uri de la guvernul american (National Institute of Health) şi de la instituţii private, totalizând peste patru milioane de dolari.

Numai printr-o împletire a cunoştinţelor se poate adânci cunoaşterea

Cu ce te-a atras sistemul de învăţământ american? În Statele Unite, domeniul cercetării este extraordinar, în opinia mea - cel mai competitiv din lume. Aici, expresia "sky is the limit" (n.r. limita este cerul) este luată foarte în serios, nimic nu pare imposibil şi eşti mereu îndemnat să-ţi învingi propriile limite. Domeniul meu, neuroscience, este extraordinar de activ, cu descoperiri de la o lună la alta. De asemenea, am fost atras spre acest domeniu de interdisciplinaritatea şi complexitatea lui. Într-adevăr, înţelegerea creierului şi a comportamentului presupune o cunoaştere adâncă în diverse domenii, cum ar fi biologie, psihologie, matematică, fizică, inginerie etc. Creierul reprezintă un sistem computaţional impresionant, care utilizează elemente biologice de viteză relativ coborâtă (neuroni) pentru a rezolva în timp real probleme complexe care sunt de fapt imposibil de rezolvat utilizând sisteme artificiale ce operează la viteze mult mai mari. Această performanţă uluitoare este posibilă datorită principiilor computaţionale fundamental diferite adoptate de către populaţiile de neuroni, care au evoluat în sensul optimizării preciziei de funcţionare şi a consumului energetic. De aceea, este clar că numai printr-o împletire a cunoştinţelor din multiple domenii se pot realiza lucruri îndrăzneţe, care pot adânci cunoaşterea.

Care este momentul din carieră la care ţii cel mai mult? Toamna lui 2001, când - după o serie de acumulări pe plan profesional ca postdoctorand la MIT, adică prin învăţarea într-un timp relativ scurt a noi tehnici experimentale şi computaţionale, şi după o 'campanie' de succes în privinta publicaţiilor (cu descoperiri importante în ceea ce priveşte modul prin care celulele din cortexul vizual se adaptează la schimbări rapide în structura imaginilor din natură) - am realizat brusc că sunt un om liber (din punct de vedere ştiinţific). Adică am început să văd literalmente noi direcţii de cercetare şi să întrevăd probleme pe care mi-am dat seama că le-aş putea aborda cu succes în următorii zece ani. Acela a fost momentul când am realizat că trebuie neapărat să obţin o poziţie de profesor pentru a-mi pune ideile în aplicare în laboratorul propriu. De altfel, multe dintre ideile la care lucrez acum îşi au originea în acei ani.

"Un sistem care să încurajeze lupta ideilor, nu lupta oamenilor de a ocupa poziţii de frunte"

Studenţii români de la Princeton au făcut un sondaj printre tinerii români de afară, din care a reieşit că, deşi aceştia ar fi tentaţi să revină în ţară, îi împiedică instabilitatea de aici. Ce credeţi că îi lipseşte României pentru a-şi putea recupera aceşti tineri? Sincer, eu nu am plecat din România din motive materiale sau economice, ci doar pentru a mă realiza profesional. Aveam ambiţii care nu puteau fi satisfăcute în România, acolo unde domeniul meu de studiu era şi este aproape inexistent. De fapt, în România, eram mereu îndemnat să nu 'ard etapele' şi să nu mă reped la problemele prea complicate, până nu le rezolv pe cele simple. În SUA, tendinţa este inversă. Nu cred că instabilitatea din ţară este ceea ce lipseşte pentru ca tinerii talentaţi să se întoarcă în România. Cred că, mai degrabă, problema este că în România nu există încă un sistem ştiinţific evoluat, un sistem care să încurajeze lupta ideilor şi nu lupta oamenilor de a ocupa poziţii de frunte. De fapt, cred că problema revenirii talentelor nici nu ar trebui să se pună. Consider că ar fi bine ca românii talentaţi să fie încurajaţi să rămână acolo unde sunt şi să se realizeze cu adevărat în SUA, Franţa sau Germania. După ce aceştia se realizează şi ocupă poziţii în sistemul occidental, trebuie încurajate contactele cu România, pentru a ridica şi influenţa nivelul universitar din ţară. Ideal ar fi ca românii din străinătate să fie invitaţi să ocupe poziţii onorifice (neretribuite) în cadrul universităţilor importante din România, iar prin aceasta studenţii sau cercetătorii români vor avea şansa să efectueze stagii de pregătire în străinătate, să fie expuşi la tehnologii de ultimă oră, să lucreze pe proiecte cu adevărat interesante şi să publice cot la cot cu colegii lor de peste hotare.

Ai venit vreodată în ţară, pentru a lua cuvântul în faţa studenţilor sau la un eveniment al lumii medicale? Am fost uimit că nu am fost invitat niciodată să ţin o conferinţă de neuroscience în România. Paradoxal, am ţinut seminarii la universităţi ca Stanford, Harvard, Princeton, Yale, Oxford sau Cambridge, dar niciodată în România. Eu sunt doar un exemplu, dar ca mine sunt mulţi cercetători români, de care cei care ar trebui să facă aceste invitaţii nici măcar nu au auzit. În primul rând, pentru că în România puţină lume citeşte revistele de specialitate de top, iar cei care citesc probabil nu au curajul să iniţieze contacte. Dar aceasta este o mare greşeală. România ar putea beneficia enorm dacă universităţile s-ar deschide pentru colaborări reale şi oneste cu universităţi americane, spre exemplu.

"Sistemul de învăţământ se plafonează exact atunci când el trebuie să producă cu adevărat"

Ce te-ar determina să revii în ţară? Sunt extraordinar de fericit în SUA. Probabil că aş reveni în România dacă mi s-ar pune la dispoziţie condiţiile de aici. Dar, repet, aceasta este o problemă care ar trebui privită diferit. ************************************************************

Integral in Evenimentul zilei:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/869868/Romanul-de-la-care-medicina-lumii-asteapta-un-raspuns/

Ich kann Băsescu schlagen

11 Oct 2009 | Doru Buscu | revista CATAVENCU, a românilor de pretutindeni

Anul 2004 a avut trei rânduri de alegeri, deci puţine ocazii de a guverna. Nici în anul 2003, cel care a purtat povara alianţelor preliminare, a recrutărilor în teritoriu şi a strângerii de fonduri nu s-a prea guvernat, fiindcă nu-i era nimănui clar în folosul cui ar face-o. În 2006 a început criza guvernamentală şi toţi miniştrii s-au ocupat cu ea şi cu nimic altceva. În 2007, pe lângă referendumul pentru suspendarea preşedintelui, au fost şi alegeri europarlamentare, iar guvernul a putut să-şi facă timp, între două reprize de scandal, doar de campania electorală. 2008 e anul cu alegeri locale şi generale şi sper că nu-i trece cuiva prin cap că în România s-a guvernat.

2009 e aşa cum îl vedem, dedicat vrajbei din coaliţie şi campaniei pentru prezidenţiale. Mai râmâne, aşadar, 2005, cel mai bun an pentru inundaţii, singurul an în care există bănuiala că guvernul României a venit la serviciu ca să şi stea.

Din şapte ani, ţara noastră a beneficiat de guvern doar un an, iar acel an pare să fi fost suficient pentru ceilalţi şase de chiul. Cu sprijinul hazardului şi al economiei mondiale, cu ajutorul sectorului privat şi al amabilităţii UE, această lene guvernamentală a trecut neobservată. Atât de absente au fost guvernele României din economia ţării şi atât de puţin au ajutat ele PIB-ul, încât a nu avea deloc guvern începe să devină o idee.

Leneşi, iresponsabili, lacomi şi miserupişti, şefii români ai României s-au pus mereu de-a curmezişul unui destin decent. Mereu depăşiţi de lumea normală, mereu rămaşi cu o epocă în urmă, s-au mulţumit cu incredibilul fapt că au ajuns la putere. Există în celula românului o neseriozitate profundă care ne fute meciul de secole bune. Nu e clar de la cine ne-am molipsit şi nici dacă aşa ne-am născut. E limpede însă că n-o să ne vindecăm prea curând. Aşa că dacă vrei un răspuns serios la întrebarea "Cine-l poate bate pe Băsescu?", imaginează-ţi-l pe Crin Antonescu plângând, suflându-şi puţin nasul şi, printre sughiţuri, scâncind: "Dragă Klaus".

Cadrul se lărgeşte şi în el apare Klaus Johannis, multiplul primar al Sibiului, tehnocratul local de origine germană pe care liberalii au uitat să şi-l adjudece. Conferinţa de presă atinge apogeul. Blitzurile explodează, Crin se ridică în picioare ştergându-se stângaci la ochi şi dărâmând neîndemânatec scaunul. Klaus Johannis se ridică şi el iar cu ocazia asta vedem că e cu un cap peste Antonescu şi la capitolul înălţime. De fapt, nimeni nu e sigur de asta, dar n-are nici o importanţă. Ceea ce contează e faptul că e neamţ. Când emoţia şi proiectoarele se sting, propunerea PNL pentru preşedinţia României e un neamţ. Un neamţ care, vorba unei laureate Nobel, "să facă treabă".

Iar dacă, în acest filmuleţ de ficţiune, Crin nu vrea să se retragă, mai avem o rezervă. Îl mai avem pe Geoană smiorcăindu-se ca un adevărat patriot înainte de a-l auzi zicând "Dragă Herta".

Marti, 13 octombrie 2009 Sursa: Ziua Autor: Cristian UNTEANU

Am starnit din nou stupoare pe culoarele politicii din Bru xelles: Mircea Geoana, omul al doilea in stat, presedintele Senatului, candidat la Presedintia Romaniei, fost ministru de externe si ambasador la Washington, anunta ca va sesiza OSCE si SUA asupra pericolului iminent de fraudare a alegerilor. Europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor, si el candidat in campanie prezidentiala, avertizase Parlamentul European de aceeasi primejdie. Stupoare pentru ca, din nou, incalcam toate tiparele jocurilor considerate ca fiind normale in interiorul UE, anuntand, printr-o asemenea voce autorizata, ca de fapt nu suntem deloc o tara eu ropeana, ci una din lumea a treia care solicita in urgenta o moni torizare severa a alegerilor. Asta implicand cererea de trimitere a unor echipe extinse de obser va tori, ca pentru Belarus, Indonezia sau Burkina-Faso. Organismele competente ar fi OSCE, UE, ONU, Consiliul Europei precum si ONG-uri de tip Transparency International, eventual si Am nesty Interna tional. Numai ca un asemenea montaj nu se face ni ciodata, nu s-a facut pana acum niciodata in cazul unei tari mem bre UE. Motivul este simplu: in momen tul in care ne-a fost acceptata candidatura, primul punct considerat ca definitiv rezolvat fiind recunoasterea statului de drept. Ceea ce presu pune capa citatea de a organiza alegeri libere si democratice. Ro mania este primul exemplu de tara mem bra UE care anunta ca principiul fundamental al ade rarii este posibil sa fie incal cat si cere sprijin si suprave ghere internationala, autode claran du-se republica bananiera. Exista baze pentru aceste afirmatii? Posibil ca Mircea Geoana sa aiba date in acest sens si atunci este obligat sa le faca publice, cerand blocarea, amanarea sau rediscu tarea datei alegerilor preziden tiale pana cand nu se face lu mi na si nu pune cineva ordine in ceea ce este anuntat acum pe plan international ca progra ma rea unei enorme fraude electo rale. Daca se dovedeste ca are drep tate, atunci chiar a oprit un proces care putea afecta grav insasi existenta statului, proble ma extrem de grava de securi tate nationala. Trebuie facut foarte repede lumina in acest subiect, pentru ca naste o situa tie dramatic de periculoasa pentru reputatia si credibilitatea Romaniei. Tara noastra nu este in situatia de a-si permite luxul sa adopte celebra pozitie "nu stiu, n-am vazut, n-am auzit" in momentul in care, dupa decla ratia incendiara a domnului Mir cea Geoana, pe plan internatio nal se pune deja problema daca urmatorul presedinte al Roma niei, viitorul partener institutional de dialog, va fi ales sau nu in urma unui proces electoral co rect. Ca in Afganistan, pentru a da cel mai recent exemplu pe lista. Suntem deja in Absurdista nul romanesc si am facut sa ex plo deze barierele de securitate. Rezultatul jocului poate sa-l cos te mult fie pe Basescu, fie pe Geoana. Dar nu de asta e vorba. Sa ne intrebam cum am putut sa ajungem in situatia asta de toata batjocura. Si sa nu mai curga vreodata lacrimi de cro co dil cand auzim cum suntem me reu pusi la capitolul "asa nu", dati exem plu pentru modul in care nimeni nu mai trebuie sa ne dea vreun sut in fund pentru ca am adoptat demult sportul asta ca principiu fundamental al politicii nationale. Spunem din nou, vor ba celor de la AC/DC, "Back in Black". Numai ca pe noi nu ne aplauda nimeni pentru asta. Pentru a face un rezumat al vi ziunii de la Bruxelles, suntem cei care au probleme la toate capi to lele. Acum si in pregatirea unei fraude care ne poate adu ce acti varea unei clauze generale de salvgardare, punandu-ne brutal in afara UE. Mai exista o foarte subtire speranta ca institutiile fun damentale ale statului isi vor spune parerea, extrem de ur gent, astfel incat sa vedem, atat noi cat si ceilalti, despre ce e vor ba. Pana in acest moment, dupa obiceiul casei, toata lumea e plecata la pescuit, sa vada de unde trage mai tare pestele. Nici un fel de reactie. Incredibil. De zo lant. Cumplit de ingrijo rator. Si totusi, cine poate da un raspuns, din Romania, daca presedintele tarii va fi ales sau nu prin frauda? Daca nu putem sau nu stim sa raspundem, singura speranta este sa vina politia internationala sa decida.



Main menu 2

Dr. Radut Consulting